Kierkegaard şi filosofia existenţială (vocea celui ce strigă în pustie)

Lev Şestov (Lev Isaakovici Schwarzmann), filosof existenţialist şi gânditor religios, s-a născut pe 12 februarie 1866 la Kiev. Revoluţia bolşevică îl determină să emigreze la Paris în anul 1921 unde va locui până la moartea sa, la 19 noiembrie 1938. Activitatea de scriitor s-a materializat într-o serie de lucrări publicate în ţară şi în exil: Binele în învăţătura contelui Tolstoi şi a lui Fr. Nietzsche (1889); Dostoievski şi Nietzsche (1903); Apoteoza lipsei de temeiuri (1905); Începuturi şi sfârşituri (1908); Marile ajunuri (1910); Potestas clavium (1923); Revelaţiile morţii (1923); Noaptea din grădina Ghetsimani (1923; Pe cântarul lui Iov (1929); Kierkegaard şi filosofia existenţială (1936); Athena şi Ierusalimul (1938). Pe lângă aceste studii importante şi alte numeroase articole, Şestov se remarcă prin cursurile ţinute la Sorbona şi prin conferinţele din centrele universitare germane.

Kierkegaard îl părăseşte pe Hegel deoarece în sistemul lui filosofic nu a descoperit nici un loc pentru problemele sale personale, un sistem în care se proclamă că realitatea este rațională și, anume, că ea este aşa cum trebuie să fie şi că, nicidecum, ea nu trebuie să fie altfel. Or, a-l părăsi pe Hegel presupune să devii misolog, urâtor de raţiune, primejdie asupra căreia ne-a atras atenţia încă în antichitate elevul lui Socrate: Platon. Lecţia grecilor este să iubim raţiunea şi necesitatea, din îmbinarea cărora este alcătuit acest univers. Raţiunea ne învaţă că nici oamenii, nici Zeii nu se pot lupta cu necesitatea. Ea este supremă şi orice confruntare cu ea pare o nebunie. Kierkegaard nu face altceva decât să se arunce în această bătălie, lăsându-se în braţele Absurdului. Însă drumul spre Absurd este barat de aliata Necesităţii, etica. După Şestov, filosoful danez nu numai că repudiază raţiunea, ci este nevoit să suspende şi etica, aşa cum a procedat şi Iov.
Ivan Ivlampie