Unde am greșit?

„Se poate muri de supărare? De disperare? Din sentimentul zădărniciei? De incapacitatea de a răspunde la întrebarea: Sunt eu a-normal – sau ei sunt ne-normali?

Ieri, 10 martie 2006, am mai murit o dată (pe lângă morțile nedesăvîrșite, cele de la: Gherla din 1958; de la Rahova, 1977; de la Paris, 1982 – bomba în carte; 1983: otrava lui Haiducu; 1990: distrugerea, grație prietenului Liiceanu, a cărții Culoarea curcubeului; 1997: „Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”, citat din decretul-lege al Monicăi Lovinescu; „Adio, domnule Goma”, opera nemuritoare a lui N. Manolescu din 1998; în fine, în 2005: certificatul de deces semnat de procurorul Ilie Mihai Eduard…); ...ieri, când am citit Apelul inițiat de cică Sorin Ilieșiu. (În treacăt: la 21 septembrie 2005 publicam în Ziua „Propunere”(a), afirmînd: „De ce n-am alcătui și noi, indigenii, băștinașii, majoritarii români – ne-americani, ne-israelieni – un Institut pentru Studierea Terorii Bolșevice în România, de la 28 iunie 1940?”.) (Paul Goma – Paris, 11 martie 2006)