Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba
  • Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba

Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba

35,00 lei

(35,00 lei buc)

cu TVA
AUTOR: Thanas Medi
ANUL APARIŢIEI: 2020
ISBN:  978-606-49-0302-0

NR. PAGINI: 336

FORMAT: 13x20

Traducere din limba albaneza si note de Oana Glasu

Cantitate
In stoc

Thanas Medi provine din Qefallovrisi – Ioannina.
S-a născut în 1958, în Sopik (Saranda), stabilindu-se ulterior cu familia în Dhoksat (Gjirokastra). În 1988 a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Tirana, iar în anul 1993 a emigrat în Grecia, la Atena, unde trăiește și astăzi împreună cu familia sa. De-a lungul timpului s-a ocupat de literatură și gazetărie. Primele creații i-au fost publicate în diferite ziare și reviste, iar în 2011 publică primul său roman „Hija e mallkuar” (Umbra blestemată), la editura „Toena” din Tirana. Tot aici, în 2013 publică romanul „Fjala e fundit e Socrat Bubës” (Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba), roman care îi aduce marele premiu pentru literatură, fiind desemnat cel mai bun roman al anului 2013 și care i-a fost acordat de către Ministerul Culturii al Albaniei. În 2016, publică la una dintre cele mai prestigioase edituri din Tirana, „Onufri”, romanul „Kohë e djegur” (Timpul pierdut) și tot aici, în 2019, a apărut romanul „Valsi i një dasme fantazmë” (Valsul unei
nunți fantasmă), apreciat drept cartea anului 2019 de către Liga scriitorilor albanezi din Atena.
Este apreciat de critica literară drept o voce distinctă, pană virtuoasă, maestru al compoziției, dialogului concentrat, lexicului diversificat și al zugrăvirii în culori originale a atmosferei literare din opera sa.

Thanas Medi
9786064903020

Referințe specifice

Recenzii

Evaluare 

29-03-2022

Veneticii

În fapt poate să fie și o altă explicație. În Nord-vestul Iliriei (sud-vestul Croației) exista tribul de Liburnieni, aceștia vorbeau proto latină (https://en.wikipedia.org/wiki/Liburnian_language ) și erau înrudiți lingvistic cu Veneticii, din peninsula Italiană adică actualii Venețieni, ceea ce poate explica originea Vlahilor și a altor popoare.

Evaluare 

28-01-2022

Aromânul și glasul sfâșietor al iubirii

O mare bucurie a lecturii am resimțit în aceste zile, citind romanul Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba, semnat de scriitorul albanez Thanas Medi. De obicei, o traducere îmi stârnește anumite temeri, gândindu-mă că e posibil ca parte din spiritul și litera conținutului original să se risipească cumva în “malaxorul” traducerii. De astă dată, de la prima până la ultima filă – romanul însumează 335 de pagini- satisfația lecturii s-a menținut constant la cele mai înalte standarde de calitate, claritate și savoare a limbii române, căci romanul Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba sună dumnezeiește în română, de unde se trag concluzia că și în albaneza curge la fel de frumos și de lin (așa îmi șoptește intuiția de cititoare necontextuală, chiar dacă nu știu o boabă de albaneză). Prin urmare, am avut în față o traducere cu har, realizată de Oana Glasu care a întocmit și note explicative, utile unui cititor nefamiliarizat cu limba și cultura albaneză.

Acestea fiind scrise, adică dând traducătoarei ce i se cuvine, aș pune câteva accente de suflet inspirate de acest roman dedicat vlahilor munteni, trăitori pe Pământul Brun, aproape de Lunca Împăcării, pe Plaiul Bufniței, lângă muntele Dobra, mai precis celor care și-au întemeiat gospodării în localitatea Gorița Mare din Albania. Cine sunt vlahii munteni pentru cititorul român? Aici, la Nord de Dunăre, noi, românii, îi numim armâni- așa cum se consideră ei înșiși în adâncul inimii – sau, dacă ținem morțiș să-i numim după litera limbii române, le spunem aromâni punând astfel, de dragul rigorii limbii, o stavilă între inima lor și noi, ceilalți.

Din Cuvânt pentru cititori, semnat de autor, aflăm că Thanas Medi e armân: “de acolo sunt eu, rădăcinile, originea, conștiința, rasa mea, oamenii mei, sângele meu.” Prin urmare, avem de-a face cu un roman asumat pe de-a-ntregul, cu un portret al armânului trăitor în Albania, precizare necesară, deoarece armânii din Balcani se diferențiază unii de alții și în funcție de locul în care trăiesc. Acțiunea se petrece în comunismul lui Enver Hodja și, din acest punct de vedere, există câteva scene pline de amărăciune, dar și de o subtilă și spumoasă critică la adresa ideologiei comuniste care a deformat sufletul popoarelor din sud-estul Europei. Revenind la portretul armânilor, înainte de a sublinia câteva din calitățile literare ale romanului, aș spune că cel dintâi câștig al cititorului e că i se oferă șansa să descopere cum și cine sunt armânii. De ce ar trebui să ne intereseze cine sunt armânii? Răspunsul ni-l dă tot autorul: ” O etnie aparte, puternică, pașnică, frumoasă, nobilă, uitată; care a făcut multe pentru alții, iar alții aproape nimic pentru ea. ” Dincolo de cortina de mister uitată sau lăsată intenționat între ei și noi, ceilalți, aflăm despre obiceiuri, tradiții, rituri, cântece (legătura de har cu muzica care le curge prin vene laolaltă cu sângele). Pagini impresionante despre Obiceiul vieții și Duminica Albă ( ziua împăcării). Măiestrie artistică . Dialog viu. Știința de a filtra elegant tristețea perpetuă și amărăciunea unei comunități tratată drept venetică (străină). Umor plin de savoare ( vezi paginile în care se povestește cum puteau soții face dragoste sustrăgându-se din colibele în care dormeau mai multe rubedenii). Antologice portretele celor două bătrâne, bunici și prietene, Parașchevia Coleba și Arhonda Buba. Descrieri magistrale. Picturale. Oameni și chipuri, costume, paftale, cântece, ciocniri de mentalități între generații. Cotidianul unei comunități căreia îi place să-și cultive misterul, monitorizându-și cu abilitate diferențele. Punerea în pagină, responsabil și eficient, a unui concept rar întâlnit în literatura lumii, acela de etnie atipică (=deosebită de tipul comun) Și, de parcă n-ar ar fi fost de ajuns tabloul măiastru al vlahilor munteni din Plaiul Bufniței, întreg trupul romanului, de la prima la ultima pagină, se hrănește cu povestea de dragoste a nefericitului Socrate Buba care, în ultima clipă a vieții, în fața plutonului de execuție, “agățat de ultimul asfințit”, strigă “cu glas sfâșietor” numele femeii iubite, neîmblânzita Caterina Coleba care fugise în ziua nunții lor la alt bărbat, un albanez din Gorița, Dumitraki Kerpi, cu care s-a măritat.

Reiterând bucuria de a fi citit romanul lui Thanas Medi, Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba, în spirit balcanic închei citând un personaj pitoresc din carte, un fel de președinte neinvestit, cu mintea un pic răvășită: “Trăiască poporul vlah! Trăiască Republica Vlahă cu capitala la Moscopole!” Citiți , vă rog însă, cu surâzătoare îngăduință, această nevinovată metaforă care, de-a lungul timpurilor, a scăpat din vedere istoriei…

Evaluare 

28-01-2022

Un răvaș de la neamul adormit

Primul lucru pe care ai fi îndemnat să-l spui, după ce ai citit cartea lui Thanas Medi, ar fi cu privire la aspectul tragic ce însoțește o poveste de dragoste aflată la un milimetru de împlinirea apoteotică. Numai că mai sunt multe astfel de povești scrise cu infinită dibăcie; în plus, parcă gustul nostru pentru așa ceva s-a cam dus. Poate că din această pricină autorul a găsit o formulă menită nu doar să-i salveze cartea, ci chiar să i-o înnobileze. Pe lângă cuplul Socrat Buba – Caterina Coleba, căruia i se alătură mai apoi Dimitraki Kërpi, tocmai la timp pentru a amorsa fatalitatea unei folie à trois, romanul propune un plan paralel, obținut prin scindarea fiecărui capitol. O poveste de dragoste urmărită de la un incipit pe care noi, cei de aici și de acum, îl putem considera cu totul straniu – logodna din leagăn, sau chiar logodna cu scopul de-a salva o viață – și care mai apoi va cunoaște momente cu năbădăi și intruziuni este dublată de stăruințele învățătorului satului, Riza Kërpi, de a afla tot ce se poate despre neamul vlahilor, să le culeagă cântecele, să le descrie obiceiurile, să le identifice tradițiile, dar mai ales să le dezgroape istoria interzisă. Intențiile sale vor fi doar parțial încununate cu succes din cauza unei tăceri strategice a comunității majoritare în privința unui neam latin împrăștiat prin Balcani, și cu complicitatea subversivă a regimului albanez. Totuși, descoperă faptul că Moscopole a fost capitala unui neam răzlețit, parte conservat de munți, parte asimilat de autohtoni. Poziția cea mai tranșantă față de vlahi, „marii dezrădăcinați ai Balcanilor“, o exprimă primarul din Gorița Mare, Stefan Mushka, (pseudo-erou de război, cu o schijă de grenadă înfiptă în craniu, ins patibular, dogmatic, șovin, modelul comunistului inept): „Vlahii sunt un popor adormit, iar ca să îi menționezi în mod public, cum ar fi în standurile unui muzeu, ar fi ca și cum i-ai trezi din somn cu mâinile tale/…/. Orice rău se produce de la trezirea conștiinței. Menționarea numelui «vlah» va trezi în ei emblema de națiune, ceea ce și sunt, iar de aici încolo vor cere și mai mult“ (p. 142). Soluția propusă este să fie numiți „venetici“, adică o adunătură fără caracteristici suficiente pentru a o defini etnic. Acest dublet – amorul în trei, respectiv istoria vlahilor – constituie elementul ce dă valoare cărți.

Thanas Medi dă lovitura, devenind cronicarul de geniu al acestei lumi scăpată din corsetul tehnologic al civilizației, prinsă parcă într-o bulă a timpului eternizat, care permite generațiilor să se succeadă fără însă a le supune poverii progresului, adaptării la o lume a schimbărilor nevrotice. Fiecare generație se conservă integral în următoarea, transmițându-i seturi copioase de ritualuri, cunoștințe și credințe, astfel încât singura evoluție a timpului este una circulară. Descoperim astfel o lume perfect autarhică, dispusă să se chivernisească exclusiv prin recursul la tradiții, la puterea legendelor, a credințelor din totdeauna, de aici venind moartea, dar și salvarea, bucuriile și tragediile, iubirea și păcatul. Un realism magic balcanic se coagulează cu fiecare pagină din carte, cititorul fiind invitat să fie părtașul unor întâmplări pe care îi vine greu să le accepte de la nivelul eterat al conceptelor agonisite în spuza raționalității vanitoase. Din literatura română, doar numele lui Ștefan Bănulescu (Cartea milionarului) ar putea fi invocat pentru a-l asocia autorului de față, topologia vlahilor aducând cu cea a Metopolisului (același ochi întors spre un trecut ritualizat, purificat în distilerii epopeice, până a deveni prezent simbolic).

Dacă ne eliberăm de narcoza rațiunii vanitoase, aflăm cum a încercat Parașchevia Coleba să o vindece de boală pe nepoata ei, Caterina, recurgând la gesturi ceremoniale, leacuri băbești și strategii de înșelare a morții, până la a o lăsa în mijlocul străzii pentru a fi găsită de cineva dispus să-i dea o altă identitate, astfel încât moartea să-i piardă urma. De altfel, această „terapie“ o va face pe frumoasa Caterina logodnica din leagăn a lui Socrat, tehnician zootehnist, specializat în însămânțări artificiale, ba chiar reprezentant de drept al neamului vlahilor, după ce i-a scris Conducătorului, Enver Hogea, și a obținut dreptul de a întemeia o așezare în Pasul Urechii, cu toată ostilitatea celor din satul păstorit de Ștefan Mushka. Aflăm, de asemenea, cam tot ce ne-am dori despre viața patriarhală, despre simplitatea frustă a traiului cotidian, o anume seninătate vecină cu inocența dând sens unei vieți arondată de fatalism, de plăcerile naturale și îndatoririle cutumiare ce trimit spre un neo-stoicism cultivat de nomazii de pe Plaiul Bufniței. Problemele apar atunci când „pomii fără rădăcină“, adică vlahii, sunt luați în vizorul autorităților comuniste, când se încearcă asimilarea lor, subterfugiul folosit fiind oferta de-a abandona transhumanța și traiul în colibe de paie, în beneficiul unui sat cu case de piatră, cămin cultural, bibliotecă și dispensar medical.

Dacă ne închipuim neamul românesc asemenea unui torent iscat de norii istoriei, atunci vlahii ar fi stropii ce n-au ajuns în albia cea mare, ci au format firișoare de apă, adesea bântuite de pericolul secetei. Micile oaze de latinitate de la sud de Dunăre, din Vârșeț până în Tesalia și Munții Pindului sau coborând versanții spre Moscopole au supraviețuit prin limbă și cultura de tip tradițional, izolându-se de alte neamuri, tocmai pentru a-și conserva ființa, oarecum, și până la un punct, asemenea diasporei iudaice. Asaltul asupra obiceiurilor vechi, totemice, deci contrarevoluționare, este declanșat de propagandiști în fruntea cărora se pune Thoma Thëllimi ziaristul trimis de Vocea poporului pentru a stârpi din neamul vlahilor obiceiul logodnelor din leagăn și al căderii în transă cu morții, în care excelau Arhonda Buba și nora sa, Nasta. Îndrăgostit, la rându-i, de Caterina, un fel de Ileana Cosânzeana cu intarsii de codană zvăpăiată, ziaristul cu misie ideologică este adeptul unei concepții primitive, ba chiar hilare, femeia trebuind să fie foarte frumoasă și „foarte virgină“, la înălțimea standardelor pe care le impune un conducător adorat și un partid sacrosant.

Narațiunea este propusă cititorului sub o abia sesizabilă aură ironică, completând astfel, à rebours, dimensiunea mito-etnică a romanului. O anumită distanțare, specifică omului trecut prin filtrul civilizației, este contrafortul unei trame eminamente paseiste. Impactul dintre lumea vlahilor, coordonată de tradiții imemoriale, și comunismul de tip albanez este negociat aparent fără accente dramatice, un anume umor de fond netezind, bunăoară, dialogul dintre comunitatea „veneticilor“ și conducătorul suprem, Enver Hogea, decis să-i sedentarizeze, după veacuri de peregrinări, pe cei considerați a fi lipsiți de maniere elementare, abrutizați prin lipsa activităților spirituale. Avem aici și exemplul paradigmatic al inter naționalistului proletar, un vlah pe nume Iosif Șola, aproape mancurtizat, renegându-și neamul și refuzând să mai vorbească limba maternă, aromâna, din rațiuni ideologice. Dar mai apoi, gluma se îngroașă, iar aberația totalitară își face simțită hidoșenia. Inițial prin invocarea dubei ce venea și-i ridica pe cei considerați dușmani („A venit barza!“, spuneau vlahii, într-un contrapunct tragic față de semnificația încetățenită a venirii berzei), iar mai apoi prin parabola finală – arestarea lui Socrat Buba, deținerea lui într-o închisoare sordidă și mai apoi execuția. Socrat întruchipează destinul neamului său, găsindu-și moartea după o viață scurtă, în care s-a chinuit să parvină oarecum, să evadeze dintr-o rezervație și să-și facă un rost în lumea care contează. Caterina este visul transformat în coșmar, dar atât de aproape să devină o poveste sublimă. Secole în șir, vlahii au trăit în Balcani exersând, în cerc vicios, transformarea speranțelor în dezastre, a cântecului în jelanie.

Dincolo de trista poveste de iubire, stăruie o întrebare – oare cât de mult ne recunoaștem noi, românii de toată mâna, cu carte de identitate în regulă, în profilul psiho-cultural al populației din exclava Plaiul Bufniței? O întrebare cu un răspuns dificil, poate chiar inconvenabil. Dacă ascultăm cu urechea, într-o liniște deplină și ne ținem răsuflarea cel puțin un minut, putem avea (sau nu) șansa de-a percepe – stins, dar real – o trăire enigmatică, compusă din toate amăgirile, suferințele, bucuriile, pasiunile, nenorocirile, trădările și iluziile trecutului. E un fel de-a ne fi regăsit prin acest roman frații din neamul adormit, aproape dispărut, căruia sorții i-au fost mai defavorabili chiar decât nouă, celor numărați cu milioanele, deja acreditați prin aplombul cu care ne plângem de milă (neam înzestrat, dar fără noroc!). Cam aceleași eresuri, angoase, haruri, cruzimi, desfătări, deșertăciuni. Un pitoresc inconfundabil al inconștientului colectiv ce ne-a altoit plămada transpare, ca un strigoi, din abisuri. Iată de ce Thanas Medi este un medium iscusit.

Evaluare 

28-01-2022

Un roman care trebuie trăit

UN ROMAN CARE TREBUIE TRĂIT
„Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” a lui Thanas Medi este, de departe, unul dintre cele mai fascinante romane dintre cele pe care am avut plăcerea să le citesc vreodată. Este o frumoasă poveste de dragoste, dar nu numai atât! Este o frescă a comunității vlahilor din Albania din anii 60, dar nu numai atât! Există o vrajă ascunsă care m-a cuprins pe nesimțite, astfel că, citind pagină după pagină, capitol după capitol, am devenit pur și simplu un vlah din Bufnița, un sat căruia vlahii munteni nu îi spun „sat”, un cuvânt care „înțelenește”, care oprește mișcarea vitală, ci „turăști”, adică „grămadă” sau „mulțime”, un cuvânt viu care te duce cu gândul la mișcare perpetuă (p.252). Un vlah din Bufnița am devenit treptat, simțind ca un vlah, trăind ca un vlah și gândind ca un vlah. O vrajă în fața căreia m-am abandonat, grație scrierii de acum inconfundabile a autorului Thanas Medi, a talentului imens de a zugrăvi cu patos nu numai comunitatea vlahă, ci și vlahul individual, bărbat sau femeie, copil, tânăr sau bătrân, oier sau învățător. Desigur, munca laborioasă, dăruirea și atașamentul traducerii Oanei Glasu contribuie din plin la păstrarea voalului magic cu care autorul m-a acoperit încă de la începutul lecturii.
Nimic din gândirea vlahilor și din comportamentul lor nu mi s-a mai părut doar acel amestec de puritate și de naivitate de care m-am lăsat înșelat după câteva pagini și de care m-am dezis rapid. Totul este mult mai profund, autentic și peren. Permanenta rivalitate dintre cei din Bufnița și cei din Gorița Mare, care mi s-a părut ușor infantilă, am început să o simt ca pe o tensiune emoțională, astfel încât nici măcar încercarea de stabilire a unei supremații în urma unui fel de concurs de cântat la fluier nu mi s-a mai părut ciudată, dimpotrivă! Vlah muntean fiind, din Bufnița, știam și simțeam cât de important e cântecul pentru vlahi și mai știam și că „la fiecare națiune spiritualitatea se regăsește în cântece” (p.40). „Cântecul e pâinea poporului, iar poporul e patria cântecului” (p.261) și atunci, cum altfel se poate rezolva o rivalitate decât prin cântec? Asumându-mi în totalitate mentalitatea și simțirea vlahă, am auzit și eu sunetul fluierului, atât de duios și de melodios încât „nu mai trebuia să-ți cumperi medicamente ca să te vindeci de gâlci” (p.225).
Obiceiurile vlahilor li s-ar putea părea unora care nu sunt vlahi ridicole, primitive sau banale, dar vlah fiind toate îți devin naturale, parte integrantă din tine, încât nici prin cap nu ți-ar trece să descoperi ceva nelalocul lui în multele ritualuri înrădăcinate în conștiința vlahilor. Hogea Bairam nu ți se pare un șarlatan, ci vei crede fără urmă de îndoială că el chiar știe limba ielelor, că el poate vorbi cu ele, că el poate opri răzbunarea ielelor, în aceeași măsură în care Arhonda Buba, prin ritualul „căderii în transă cu morții” (p.221) poate comunica, dureros și extenuant, cu cei decedați, aducând la iveală adevăruri uneori vindecătoare, alteori distrugătoare. Stricarea visului rău, vindecarea bundei, bocitul, ritualul nunții, cu jupuirea mielului de către ginerele care trebuie să-și dovedească astfel potența, dar și cu însingurarea crudă a miresei, cu zile înaintea nunții, tămăduirea „sufletului greu”, „Duminica albă”, toate devin parte integrantă din tine, ceva de care nu te îndoiești niciodată, ceva de care nu te poți lipsi în veci. Nici chiar străvechiul „obicei al vieții”, care prin abandon și adopție aleatorie stinge o lumină pentru a reaprinde alta, salvându-se astfel viața unui copil muribund, nu ți se pare exagerat sau crud, pentru că nu s-a întâmplat o dată măcar ca el să nu-și dovedească eficacitatea.
M-am simțit insultat atunci când un gorițean, fie el și de vază, mi-a refuzat numele de vlah, numindu-mă pe nedrept „venetic” (p.142) doar așa, pentru ca „să nu se trezească națiunea”, și am suferit în tăcere alături de Socrat, simțind, asemeni lui, că este rușinos pentru un bărbat vlah crescut la munte să se știe că suferă pentru o femeie. Cât timp am citit, reușind să simt ca un vlah, mi-am dat seama că, deși venite tocmai din gura primarului din Gorița Mare, cuvintele lui au arătat pe deplin adevărul: chiar revendicați fiind de România și de Grecia, în timp ce Albania îi păstrează, ținându-i parcă ascunși (p.184), și deși „vlahilor li se impune parcă un fel de giulgiu sau un cosciug încețoșat” (p.284), vlahii vor dispărea singuri (doar) când vor uita cine sunt și de ce sunt diferiți” (p.152).
Vlahii, un popor care aleargă după nunți, nu după războaie, acești dezrădăcinați, sângele latin al Balcanilor de la sud de Dunăre, apar în paginile magistral scrise de autor o comunitate de indivizi care știu să devină maturi profunzi fără să lepede ingenuitatea copilăriei, puritatea ei. Chiar și atunci când, inevitabil, se confruntă cu efectele modernizării, ei au capacitatea de a se adapta, fără să uite cine sunt înlăuntrul lor cu adevărat, au puterea de a lupta pentru năzuința lor de a avea și ei locul lor, unde să înlocuiască colibele de paie cu case, asemeni gorițenilor, dar lupta lor este altfel, diferită de a altora, părând fără sorți de izbândă. Și dacă tinerii gorițeni pleacă spre oraș, lăsând ca Gorița Mare să îmbătrânească, Bufnița, cu tinerii ei care se încăpățânează să rămână, se păstrează ca o „grădină plină cu flori”, dovedind astfel că tânăra generație este mereu speranța care menține focul devenirii. Desigur, există în toată această rivalitate dintre comunități un ceva, un tâlc ascuns și poate chiar și un mesaj pe care tânărul vlah, și numai el, îl poate pricepe. Da, nu e nici o problemă dacă dorești să înveți carte la Tirana, dar apoi te întorci în Bufnița, pentru că aici ești acasă, aici încetezi să mai fii „venetic”. Poți dansa fox „burtă-n burtă”, chiar dacă de la guvern vine indicația ca „poporul să se distreze în cadru organizat” (p.131), poți să o ignori pe conservatoarea Arhonda Buba și să iei din modernizare ceea ce este bun, și pieptenul, și batista, și chiloții, și tergalul, chiar și gramofonul, dar tot la oierit și la războiul de țesut te întorci, pentru că acolo îți sunt izvoarele, și chiar și prin ele ai fost și rămâi deosebit.
Povestea de dragoste țesută pe acest fundal viu, colorat și autentic, are o tensiune care nu vine, ca în cele mai multe cazuri, din diversitatea acțiunilor, a intrigilor și a situaților limită, ci din complexa trăire a sentimentelor contradictorii pe care nici Caterina și nici Socrat Buba nu și le pot explica întotdeauna și pe care nu și le pot controla câteodată. Socrat, care deseori se simte „ca un maț nespălat”, adică umilit, și care „nu o ura (pe Caterina) pentru că n-o iubea, ci pentru că nu putea să n-o mai iubească (p.161), este copleșit de sentimente atât de puternice încât simte cum îi cresc „viermi în gât”, simte cum își pierde controlul ca un adolescent, dar nu renunță, găsind, ca un vlah muntean, forța de a nu-și dezvălui suferința și de a proceda cu maturitate profundă. Pe de altă parte, Caterina, „mai frumoasă decât Frumoasa Pământului” (p.244), și căreia „părul îi juca în aer precum torentul de schinduf”, sfârtecată de sentimente confuze, reușește să-și ascundă timiditatea în spatele unei atitudini războinice, deși sufletul ei firav este cuprins de furtuni copleșitoare.
Povestea lor de dragoste, plasată în contextul romanului, și numai acolo, devine una dintre cele mai frumoase povești de dragoste. Smulsă din roman și plasată în alt loc și în alt timp, ea și-ar pierde intensitatea și tensiunea. Numai vlah fiind, înțelegând modul în care ei gândesc și simt, numai așa poți descoperi frumusețea poveștii lor de iubire.
De aceea, romanul lui Thanas Medi trebuie trăit și nu citit. Iar Thanas Medi știe cum să te facă să trăiești cartea, și acesta este marele său merit. Nimic, niciun cuvânt, nicio frază, nici măcar o metaforă nu iese din contextul vlah. Totul este scris atât de bine încât, odată prins în vraja cărții, nu mai vrei să te desprinzi de ea și, chiar dacă, prin absurd, ai vrea, nu mai ai cum.
Citind cu sufletul „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, devii și rămâi vlah până la ultimul cuvânt. Și undeva, într-un colț de suflet, chiar și după ultimul cuvânt!

Evaluare 

28-01-2022

Obiceiul vieții

Obiceiul vieții
Cornel NICULAE
„Nu pot să vorbesc pentru că mă doare sufletul” Socrat Buba Am citit în decurândul vieții mele un roman, „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, scris de un scriitor albanez, Thanas Medi, tradus exemplar de neobosita și talentata poetă și specialistă în Cultură albaneză, Oana Glasu. Romanul ne prezintă o poveste de dragoste dintre doi tineri, sortiți de mici să fie împreună, poveste consumată într-o comunitate de vlahi din Albania teribilului regim stalinist. Nu poți să nu fii emoționat când citești felii de viață scrise despre aromâni, de un om care este cinstit cu descendenții visului moscopolean. În fond (fondul primordial daco-tracic) ei suntem noi. Noi, cei care o ciobăneam pe întreg spațiul carpato-balcanic până în munții Eladei. Dunărea nu ne-a despărțit, ci ne-a unit. Am fost cu toții livrați limbii latine. Numai că, peste acasa noastră străbună au năvălit puhoaiele migratoare, care au slavizat Balcanii, iar românii noștri vechi au devenit aromâni, macedo-români, istroromâni, megleno-români etc – pierderi colaterale ale istoriei, martori, iată, nu muți, demni pentru că demult ei erau stăpânii, și nu cei veniți din stepele Asiei. Ei și ilirii (vechii albanezi) care, cu toate că au fost și ei din plin scăldați în valurile istoriei, scriu azi – noi nu am făcut-o, neamuri fiind de sânge și limbă, despre ei – vlahii. Profund, cu talent, de parcă ar povesti Creangă, Vitoria Lipan sadoveniană, poate Marchez, poate Ștefan Bănulescu, poate Gogol etc. Noi, mă întreb, de ce n-am fi scris, vreunul ceva despre ei? Am așteptat s-o facă alții? Cinste lor! Noi scriem despre nimic. Experimentăm culegerea vântului și urcarea nucilor în pod cu furca. Eu nu sunt critic literar și, ca atare, mă feresc să fac alegații despre tehnica literară, structură, stil, limbă, influențe; s-o facă, dacă n-au făcut-o deja, alții. M-aș opri doar asupra unor teme, obiceiuri, datini ale vlahilor, expuse de autor în cuprinsul romanului, care dincolo de faptul că sunt sarea și piperul scrisului lui Medi, compun o istorie, un suflet, o spiritualitate și, aș spune – un destin. Despre cântec. Cântecul la vlahi joacă un rol central și are un rol orfeic – de umanizare, de trecere blândă în ceilalți și cu ceilalți, de alte etnii, familii. Cântecul „dizolvă” rădăcinile, spală asperitățile, ne face frați, de aceea orice om sau membru al comunității, nomade sau stabile, femeie sau bărbat, trebuie să știe să cânte. Noi, românii, cu tot cu aripa vlahă știm să cântăm, ne place să cântăm. Vorbim prost – dar cântăm satisfăcător, uneori miraculos. La fel și dansul pe care scriitorul îl uită și rămâne doar la cântec, la sunet vorbit. Dar și dansul tot o vorbă este, vorbită cu trupul. Omul, dintru începuturi este muzică și dans. Cântec vorbit și cântec mișcat. Emană un ritm casnic și o tristețe ca a vântului prin trestii. Dar scriitorului Thanas Medi nu-i scapă în schimb ceva, care, la români, are caracter de excepțional, ține de ontologia neamului – BOCETUL – Noi, îi spunem, ca toți ciobanii cântători din Carpați – DOINĂ – fiind cântec de jale. Un fel de dare de seamă asupra răului din lume, dragostei, suferinței, vieții și morții. Așa este – omul se apropie de moarte prin bocet. Este o pregătire metafizico-spirituală de ultimul pas către o altă lume. Poate de aceea Platon vorbea despre filosofie ca despre arta de a muri. Un antrenament prin care să fii în stare să mori frumos omenește, iar nu ca un dobitoc. Plânsul – ca mărturisire că știm cine suntem și că urmează să nu mai fim. O ascundere a vorbei în plâns. Plânsul este materia originară neajunsă la cuvânt. Iar după asimilarea cuvântului – viața – are loc căderea (chiar de tânăr) în plâns, în necuvânt, întoarcerea apropiată la inform, pământ, apă, ploaie, vânt, cer sau poate Dumnezeu. Care, chemându-i la viață pe alții, îi va scoate din plânsul (facerii) și le va da Cuvântul (care este la el). Undeva autorul precizează: „Prezența bocetului în mijlocul cântecului, făcea viața mai frumoasă și moartea mai acceptabilă”. Alte seminții mărginașe: „Gorițarii, chiar atunci când cântau dragostea, aveai impresia că pleacă la război. În schimb, la cântecele vlahilor aveai sentimentul că merg să culeagă violete.” Petrecerea – Cinstirea ceștii cu rachiu, cu urările de rigoare, nu este o simplă alcoolizare stupidă, ci este un prilej de prelungire reciprocă a vieții. Extazul provocat de băutură, deschide inima și care lasă în urare, să treacă toată bunătatea ta în celălalt, nu este un simplu – Să trăiești! banalizat, ci este o închinare la viață. Te întâlnești cu „celălalt” într-o ceașcă de țuică și una de cuvinte. De fapt, nu ceștile se ciocnesc, ci două inimi (sau mai multe) se apropie și-și sporesc viața într-o urare. Vedem cum, tot cuvântul sporește! Este dătător de viață, dar numai în anumite condiții de sinceritate, bunătate și iubire față de oameni. Să ciocnim și noi cu autorul: „Pentru sănătatea vlahilor!” Obiceiul vieții: „Era atât de vechi la vlahii muntelui, pe cât era și râul ce curgea de secole pe sub bătrânele sălcii. Datorită practicării obiceiului au scăpat de moarte sigură zeci de copii mici și nici nu necesita cine știe ce efort, ci trebuia doar ca micuțul cu zilele numărate să fie lăsat în mijlocul drumului pentru a fi găsit și luat de suflet de primul trecător. Făcându-l al lui într-o oarecare măsură, trecătorul îi dădea copilului lipsit de vlagă, căruia i se sfârșeau zilele vieții, zilele de la el. I se scurta propria viață pentru a da, din zilele lui, altuia.” Între noi românii, de când e lumea am dat copii „de suflet” (formidabilă sintagmă). Dar modul cum este surprins aici acest obicei ancestral este de o frumusețe cuceritoare. Chiar din unghi creștin privind lucrurile (deși aici nu se discută despre așa ceva), suprema iubire față de aproapele este să-ți dai viața pentru el, să treacă într-o altă ordine sufletească, un alt regim ontologic. Primul locuiește o „urmă rea” o fundătură, este un rateu al vieții care se încurcă pe ea însăși (boala). Bunătatea, dragostea, mila față de viață fac ca să te golești pe tine într-o kenoză subtilă în acel copil, pentru a-l lăsa să guste viața, iar tu să rămâi în urmă, tot mai în urmă, spre asfințit! Mă dau pe mine morții apropiate (vieții creștinești vorbind) pentru a alunga moartea din copil. În rest, umor, lucruri interesante despre descântec, deochi, căsătoria din leagăn, dialogul cu morții, conviețuiri problematice între etnii. Thanas Medi, relatând despre vlahi, are ceva din Herodot când vorbește despre traci – viteji, drepți, nu mor niciodată (ce frumos!). Câtă onoare ne acordă acest om cu simțul onoarei. Săraci, cu colibe mizerabile, priviți cu suspiciune de toți („străinul”, „veneticul”). Ei și ursarii, adică țiganii. Dacă aș urma logica unui obicei, onoarea pătată trebuia spălată cu sânge de Socrat. N-a făcut-o, autorul alegând alt final tragic, unde dragostea învinge onoarea. Și disprețul. Și orice! Thanas Medi scrie pasionat, cu cuvinte pline de colb, sânge și poezie. Aspru și duios în același timp. Exact ca un muntean. Știe multe despre vlahi și-i plac așa cum sunt ei, deschiși și veseli sau închiși, iar în taina lor, ei nu au nevoie de autorități, decât de un pământ bun pe care să se așeze. În rest, au legile lor proprii, datini, tradiții extrem de puternice, care i-au adus teferi și mândri prin istorie, până azi. Ei nu sunt pierduți în istorie – fiind niște învingători - , dar trăiesc într-o istorie care nu mai este (dacă a fost vreodată pe deplin) doar a lor. Cândva le întindeam mâna plină de cărți, manuale și speranță, ca un frate mai mare ce suntem, sortiți „din leagăn”, să nu ne uităm niciodată. Nu le mai dăm nimic! Parcă pe noi, frații nordici, ar trebui Bunul Dumnezeu să ne pună-n drum, poate, poate ne-o lua cineva de suflet, poate vlahii, să ne dea viață, mai multă viață ca să-i scoatem din uitare și să-i așezăm la soarele care, odată, ne-a încălzit pe toți, ca o sărbătoare perpetuă. Așa cum, cu dragoste și politețe, Thanas Medi o face într-o carte cu bucurie și talent, plimbându-ne pe Plaiul Bufniței. Ca la vlahi. Pentru acest gest de dare de viață, eu îi mulțumesc. Lui, poate îi este ușor să scrie, dar mie, gândindu-mă la vlahi, aproape că „Nu pot să vorbesc pentru că mă doare sufletul”. Omul acesta mi i-a dat înapoi. Într-un cântec. O doină. Un bocet. Este istoria care plânge sub pana acestui scriitor. Suficient pentru a fi mare..

Evaluare 

28-01-2022

DRUMURI SPRE IZVOR

Căliuri câtrâ șoput cu Thanasi Medi


Steliana Duliu-Bajdechi

Vestea că un roman al unui scriitor aromân din Albania este în curs de tipărire la Editura Eikon mi-a creat o emoție specială. Pentru mine spațiul balcanic este unul al legendelor copilăriei și, de aceea, mi-au displăcut generalizările facile ale discursurilor referitoare la această zonă, care vorbeau despre o regiune foarte turbulentă și instabilă în trecut, amplificate în istoria recentă, de conflictele sângeroase din fosta Yugoslavie și de negocierile interminabile asupra regiunii Kosovo sau asupra denumirii fostei republici a Macedoniei devenită, iată, Macedonia de Nord.
Despre aromânii din Albania știam foarte puțin, așa cum știam puțin și despre fârșeroții din Dobrogea, veniți din Albania. Căci izolarea se accentuase aici, în România, după cel de al Doilea Război Mondial, chiar și între grupurile armânești provenite din regiuni diferite din Peninsula Balcanică. Reflex păgubos aș spune eu, căci iată, așa am devenit destul de divizați.
Pentru esticii europeni, Albania a avut un plus de mister. Deși se afla în blocul comunist, avea totuși un regim aparte, pe care și noi, cei din România, ni-l imaginam foarte dur. Era statul declarat ateu, primul din lume, în care, orice manifestare cu caracter religios, inclusiv purtarea crucifixurilor, afișarea icoanelor, era pedepsită prin lege. Chiar și numele celor nou-născuți nu puteau avea conotații religioase. Se vorbea despre o subdezvoltare accentuată și un faliment mai adânc al politicilor marxiste. În plus, dacă celelalte țări comuniste puteau fi vizitate cu ușurință, o excursie în Albania era mult mai complicată. Nici vorbă să obții informații despre aromânii de acolo, în timp ce, în România, la nivelul anilor ‘70, începuse să se vorbească din nou despre cei veniți din Balcani, dar ca români sud-dunăreni, care vorbesc un dialect al limbii române. Referirile istoricilor despre vlahii din Albania erau puțin cunoscute. Eu am avut șansa să citesc niște studii ale profesorului T.J. Winnifrith, de la Universitatea din Warwick, pe care ulterior l-am cunoscut personal și care, cu echidistanța-i britanică, a recunoscut că vizitele succesive în această țară l-au convins că numărul de vlahi (termen folosit și de el) pe care îl estimase inițial (aproximativ 50.000) poate fi în realitate mult mai mare.
Anii ‘90 au adus deci și libertatea informației, iar curiozitatea noastră a fost în creștere. Nu am să intru în detaliile legate de ”concurența” între greci și români de a-i atrage de partea lor pe aceia pe care albanezii și grecii îi numeau vlahi, iar ei își spuneau rămâni sau rămăni, dar statisticile arată că, între 1991 și 2004, circa 900.000 de oameni au emigrat din Albania, circa 600.000 stabilindu-se în Grecia. Enorm, pentru o populație de 3,3 milioane de locuitori cât avea Albania în 1990. Iar eu cred că, o bună parte dintre cei ajunși în Grecia au fost armâni, cum este și Thanasi Medi, autorul romanului apărut în România în 2020, ”Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”. Roman pe care l-am lecturat de două ori, pentru a-i pătrunde mai în profunzime sensurile multiple.
Primul impact, puternic și incitant în același timp, a venit citind titlul. Așadar, eroul se numește Socrat Buba. În lunga mea experiență jurnalistică, am învățat că un autor nu își denumește întâmplător personajele (mai ales cele principale). Socrates a fost acel filozof grec, din antichitate, care a lansat peste veacuri conceptul: ”cunoaște-te pe tine însuți” . El a știut să distingă în mod categoric și unic între strălucirea trecătoare și existența nesupusă capriciilor de moment; Socrate, cel care a avut o soție imposibilă, despre care Xenofon spunea că e "cea mai insuportabilă dintre toate făpturile ce-au existat, există sau vor exista vreodată”, față de ea filozoful având o atitudine răbdătoare și resemnată. Așadar, încă din titlu, autorul ne îndeamnă să ne cunoaștem pe noi înșine...
Dar, peste această minunată imagine creată de prenumele eroului romanului, vine, ca un nor gros de fum ce o acoperă, numele de familie: Buba... Mărturisesc că am căutat în dicționarul Papahagi sensul cuvântului și am găsit: ”gogoriță” provenind din ”bubë” din albaneză sau ”larva gândacului de mătase”, sens din limba bulgară. Dicționarul Cunia amplifică semantica, spunându-ne că, în armânește, ”bubă” înseamnă o ființă creată de mintea omului pentru a-i speria pe cei mici și a-i face mai ascultători.
Așadar, decodificarea sensului romanului, dincolo de emoția armânească, se arăta interesantă.
Cum spuneam, am crescut cu legendele vlahilor. Numai că spațiul meu mitic era undeva în Pind, între Avdella și Veria (Grecia), translatat apoi la poalele dealului Cerahman din Cadrilater (Bulgaria) și adaptat mediului marin din Mangalia (România). Cu case din piatră, cu învățători îmbrăcați cu straie nemțești, cu armatoli și cântece tragice despre sacrificiu... Prin romanul lui Thanasi Medi intram într-o altă lume, aproape necunoscută și mie, armână din neam în neam.
Anii ‘60 în Albania... Vlahii își păstrează obiceiurile, sunt cărbunari sau păstori, fac transhumanță și stau în colibe de paie. Drumurile pe care treceau cândva cărvănile-caravanele sunt pe alocuri pietruite, unele însă impracticabile. O lume încremenită în timp, care va fi silită să se schimbe radical. Dar sunt și vlahi care doresc schimbarea, intuiesc viitorul și știu că nu au altă șansă. Așa că cer să li se facă o așezare solidă, așa cum s-a întâmplat în realitate cu localitatea Andon Poci, din districtul Gjirokastër. Tinerii se schimbă. Vechile dansuri așezate, în care ”corlu” avea reguli stricte, nu mai sunt agreate de generația nouă care învață fox (foxtrot) venit pe calea cooperativelor de producție, ca o noutate.
În această lume care se modernizează, domină totuși superstițiile, simbol al legăturii indestructibile cu trecutul. (Una dintre ele a existat și în familia mea-pentru că nu le trăiau copiii, părinții l-au așezat pe Papu pe treptele unei biserici, iar cel care l-a găsit i-a dăruit din viață, devenindu-i și naș, deci părinte spiritual).
Pentru a ține comunitatea în viață, părinții își logodesc copiii de mici. Așa se întâmplă și cu eroii acestui roman, Socrat și Caterina, care sunt făgăduiți de mici unul altuia. Numai că, formula nu funcționează întotdeauna, iar în cazul lor vom avea un final neașteptat, care s-a mai întâmplat în trecut, dovadă cântecele pe care le-au produs rapsozii populari.
De altfel, cântatul este element esențial în construcția personalității vlahilor. Socrat câștigă prestigiul prin cântec, iar una dintre femei, înzestrată cu har, are dreptul de a sta alături de bărbați datorită vocii minunate, într-o lume în care femeia respectabilă se așeza ea însăși în umbră, în spatele bărbatului, așa cum cerea tradiția...
Dispărut în alte grupuri de vlahi, încă de la început de secol XX, obiceiul de a-i logodi pe copii din fașă va fi înlăturat și în universul ateu al lui Enver Hodja, univers în care, câteodată, zidurile dintre îndrăgostiții de diferite religii se surpă. Legătura dintre un turc și o creștină sau dintre un vlah și altcineva de neam străin era ceva de neimaginat în lumea armânească și, cu tot modernismul secolului XXI, este greu acceptată și astăzi. Însă într-o societate declarată atee, poate că părea mai ușor.
Desigur că există mai multe planuri de studiu al acestui roman, a cărui complexitate se relevă dacă privești dincolo de povestea captivantă a relației dintre Socrat și Caterina sau povestea vieții pastorale a vlahilor ce s-au trezit captivi într-o lume ce le-a confiscat nu numai averile (turmele lor au devenit proprietate colectivă, plaiurile lor au fost ocupate) ci și identitatea. Dar, în rândurile următoare, voi vorbi doar despre cei doi eroi ai poveștii: Socrat și Caterina. Pentru mine, acest roman nu e o poveste de dragoste, pentru ca asta implică reciprocitate, ci este povestea tragică a iubirii unui bărbat pentru o femeie care îi este sortită. Și totul ar fi trebuit să fie atât de simplu... Numai că, viața este altfel... Această legătură stabilită de alții este o suferință continuă pentru eroul care dă titlul romanului, cu rare și intense momente de bucurie pentru el, atunci când o poate privi pe cea care i-a fost hărăzită prin cutume care se pierd in negura timpului.
Socrat o iubește pe Caterina, dar modul în care a fost crescut îl împiedică să-i mărturisească asta, căci ar fi un sacrilegiu. Copil fiind, și mai târziu, ca tânăr în putere, cu o carieră promițătoare, nici măcar nu poate să-i rostească numele. În neamul din care se trage, al rămănilor, al vlahilor de munte cum spune autorul, dragostea are alte coordonate. Si e greu sa vorbești despre asta.
Caterina este o rebelă, total opusă personajelor feminine în vârstă, exponente ale armâncelor de altădată. În Albania anilor ‘60 ea își caută noua identitate modernă și o găsește acolo unde ne-am aștepta mai puțin. Dintre toate modernismele cel mai important i se pare exprimarea sentimentelor. Acel ”te iubesc”, scris de un străin de neam și religie, o obsedează pe parcursul romanului și devine suprema rupere de trecut. (Dacă stau să mă gândesc, echivalentul în armânește al formulei nu prea există... ”Ti voiu” este insuficient.... Iar o femeie modernă așteaptă altceva de la partener..)
Numai că, modernismul trebuie să vină de la străini, nu de la cei de același neam. De aceea intervine, ca o palmă a destinului, ”palma Caterinei” dată lui Socrat. În plus, să luăm aminte: ”era rușinos pentru un vlah să dea de înțeles că suferă pentru o femeie” (pg. 85). Necazul era că, ”fiind bărbatul său ales, nu putea fi bărbatul său obișnuit. Nu-i putea spune un singur cuvânt frumos, nu-i putea rupe o floare” (pg. 169). Dar toată această pudoare de neînțeles pentru cei din afară, dispare atunci când Socrat învață o meserie și descrie tehnic într-un articol de ziar, chiar împerecherea animalelor. În schimb un simplu sărut îl pune în încurcătură.
Dacă înainte mai ezita, după pierderea virginității, Caterina își alege definitiv calea. Și aici se întâmplă de fapt, o mare tragedie din punctul meu de vedere. Nu pleacă simplu, doar cu o rochie oarecare... Ci pleacă în splendidul costum de mireasă, capodoperă a artei armânești, în care de secole femeile și-au țesut dorurile, bucuriile, tristețile, iar meșterii argintari și-au gravat durerile și speranțele. Luând cu ea această capodoperă despre care Thanasi ne spune că a fost pusă la loc de cinste la Paris, Caterina târăște după ea, spre distrugere și în uitare, toți moșii și strămoșii ei: „Era din catifea cu dungi subțiri și puf moale. Cusută din două piese care se uneau în talie. Partea din jurul taliei era cambrată pe trup și crestată în față, două degete deasupra buricului. Crestăturile se uneau prin intermediul unui rând de nasturi de sârmă tare, care semănau cu niște păianjeni mici. Lângă ei, de-o parte și de alta, se desfășurau pe toată lungimea șiruri de mărgele roșii, galbene și albe. În schimb, partea de sub talie se deschidea ca o umbrelă cu poale bogate. Poalele se terminau de jur-împrejur cu șase benzi înguste de tafta de toate culorile curcubeului. În spațiul despărțitor dintre benzi, erau brodate păsărele și flori mici cu boboci roșii. Astfel de flori avea și șorțul, strâns puternic în jurul taliei. Pe lângă acesta, talia era strânsă și de o curea din meșină, lată de patru degete, precum centura catârului. Și care avea în partea din spate două portofele mici, care se închideau cu capac. Peste el trecea o altă curea, de data aceasta din mărgele și mai îngustă. La piept, pe lângă o mulțime de șiraguri strălucitoare și colțurile cu ciucuri ale basmalei albe, îți atrăgea imediat atenția medalionul greu din argint, care se prindea într-o parte cu un nasture mare de umărul stâng, iar în partea cealaltă cu un cuțitaș mic introdus în portofelul drept al centurii late.”
În toată copilăria, bătrânele bunici au adorat-o și au protejat-o. Dar modernitatea intră nestingherită și în propria lor bătătură, cu toate că, personalități puternice fiind, ele refuză orice schimbare. Nu am aflat însă reacția lor la ceea ce s-a petrecut. Poate că, nu am sesizat-o eu sau chiar nu mai era nimic de spus, întâmplările din final fiind dincolo de orice reacție posibilă...
Un alt portret interesant este cel al profesorului musulman (sau lab), Riza Kërpi. Este de fapt prototipul străinului, al celui din afara comunității, care îi privește cu simpatie și care ar vrea să-i înțeleagă cu adevărat. Lui îi mor copiii și, ca o ultimă soluție, alege numele unui vlah pentru ultimul născut, căci ”ei nu mor niciodată”. De altfel, în contact cu comunitatea vlahilor, a căror legătură cu natura este indestructibilă, relația lui Riza cu pământul și cerul sub care s-a născut devine una fantastică: ”amurgul i se agățase de umeri ca un cojoc ciobănesc, iar stelele i se amestecau printre picioare, ca niște copii fericiți”. O splendidă metaforă pe care autorul o așază cu grijă în inimile noastre, vlahii fiind considerați preponderent păstori. Nu întâmplător, acest copil salvat cu numele unui vlah, dar străin, va fi cauza distrugerii lui Socrat.
Despre Socrat, autorul spune: ”De când plecase de acasă, căuta peste tot muntele și pădurea, de parcă ar fi fost doi prieteni pe care nu putuse să-i părăsească. La câmpie se simțea o ființă fără rădăcini...” De altfel, sentiment valabil pentru toți armânii care au plecat în pribegie rezultatul fiind o dilemă la scară internațională, ”vlahi sau venetici”. Da, chiar așa se intitulează unul dintre capitolele cărții, în care unul dintre personaje refuză să dea numele de vlahi standului lor, la o expoziție națională, pentru a nu altera binele națiunii. Îi numește venetici.
Vorbind despre sentimentul înstrăinării, să amintim trei termeni care definesc soarta celor care părăsesc locurile de baștină, cum se întâmplă și în roman sau în alte povestiri ale lui Thanasi Medi: venetic, imigrant si expatriat. Venetic (adesea peiorativ) este o persoană venită undeva din alte locuri și considerată străină în locul unde s-a stabilit. Un arhaism.... Imigrantul este cel care își pune la dispoziție forța de muncă în străinătate. Dar termenul expat are o încărcătură semantică specială: o persoană educată, cu o experiență profesională mult mai mare, care lucrează mult sub nivelul său de pregătire, face deci munci necalificate. Fenomen foarte întâlnit dup cel de Al Doilea Război Mondial, cu intelectualitatea din Europa de Est din țările comuniste. Dacă în roman regăsim drama înstrăinării chiar în locurile natale (armânii sunt venetici chiar la ei acasă), în alte povestiri ale lui Thanasi Medi, expatrierea capătă accente profund dureroase, pe care le-au încercat toți cei care, la un anumit moment, au plecat din țara lor. Si tocmai de aceea, Thanasi Medi este un scriitor de valoare universala.
Romanul acesta splendid este unul al unei mari mâhniri. În vizită la Tirana, capitala țării, Socrat este tratat de mătușa lui Cosma cu colivă, simbol al pomenirii morților, preparat pe care, surprinzător, nu-l cunoștea... Este o întâlnire a tristeților nu a bucuriilor... Și tristețile continuă... Plaiul pe care îl vor părăsi pentru a întemeia o așezare solidă este Plaiul Bufniței, pasăre prevestitoare de nenorociri, standul oamenilor de la munte a rămas fără denumire, ca un mormânt fără nume, Socrat studiază însămânțarea artificială, venind dintr-o comunitate unde creșterea tradițională a animalelor era un ritual aproape sacru. Și multe altele...
Traducerea superbă în limba română a distinsei doamne Oana Mihaela Glasu a înlesnit cunoașterea cu acuratețe și sensibilitate în același timp, a comunității vlahilor dar și păstrarea stilului literar al autorului, cu o bogăție de simboluri și forme semantice, cu plasticitatea expresiilor și redarea specificului etnic. A fost un efort uriaș, într-o limbă care nu e la îndemâna oricui, un efort pe care îl justifică o pasiune deosebită pentru literatură. Felicitări sincere autorului, calde felicitări și recunoștință traducătoarei.
Mi-aș fi dorit să pătrund mai mult în universul albanez al lui Enver Hodja. Pentru mine, pasionată de istorie, momentul în care ”Conducătorul Iubit” le vorbește vlahilor rămâne memorabil.
Thanasi Medi reface o lume pe care, ca femeie vlahă mi-o asum, ca armână o privesc cu duioșie și speranță, ca aromâncă o analizez. De ce am folosit atâtea denumiri aici, la final? Acesta este unul dintre paradoxurile noastre existențiale, care va fi prezent până în momentul când vom înceta să fim considerați ”veneticii” Balcanilor și vom rămâne, firesc ceea ce suntem.




Scrie o recenzie

Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba

AUTOR: Thanas Medi
ANUL APARIŢIEI: 2020
ISBN:  978-606-49-0302-0

NR. PAGINI: 336

FORMAT: 13x20

Traducere din limba albaneza si note de Oana Glasu

Scrie o recenzie

S-ar putea să-ți placă și