Visuri pe care mi le pot permite

În faza debutului cu poemele din Gustul înstrăinării, Rătăcirile doamnei Bovary, Febra și Maniera, spațiile și timpurile pe care le exploram nu făceau parte din viața mea reală, erau doar imaginație sau proiecții ale unor visuri de tânăr trăitor în Est care își căuta, autoterapeutic într-un fel, cu mijloacele poeziei, o poveste identitară alternativă care să-l scoată, fie și numai psiho-emoțional, din frustrarea pe seama restricțiilor politice, a cutumelor culturale locale și a condiționărilor economice. Odată însă cu Himerus Alter în Rheinland și, mai încoace, cu Depresie, Cât de departe am mers, Metode simple de încetinire a timpului și acum cu Visuri pe care mi le pot permite, pot spune că poezia scrisă începe să se potrivească, în sfârșit, cu poezia trăită, că am ajuns să experimentez live poezia pe care o scriu, că toate referințele geografice sunt parte dintr-o căutare febrilă și efect adesea al forțării limitelor, în acel spirit himerist al primei tinereți care mi-a schimbat viața cu adevărat.