Ultimele cartoline

Poemele narative ale Cristinei Struțeanu sunt leacuri homeopatice împotriva urâtului vremurilor. Licori îndelung distilate de o memorie afectivă fabuloasă și de darul de a transforma în poveste tot ce o atinge: oameni, întâmplări, chiar și tragice, natura percepută cu intensitatea senzorială a unui muzician. Tensiunea acestor surprinzătoare cartoline apare între năvala de semnificativ (unui povestaș autentic nu i se întâmplă lucruri indiferente, aceasta e greutatea insuportabilă a crucii sale), bucuria nesecată de a descoperi în tot și în toate ceva de povestit, cu sens, și sfiala de a spune. Povestitoarea pare a-și cere neîncetat iertare că atinge frunza, sau norii sau casa sau pe prietenul x cu boarea cuvintelor. Pe măsură ce povestește, se retrage din poveste. Lasă senzația că în tot ceea ce spune rămâne mult ascuns. Criptic pe alocuri. Cartolinele sunt ca niște haikuuri în proză, lucrează în primul rând cu sugestia, cu golul. Leacul stă, mai ales, în ochiul curat care privește lumea și ne-o restituie ca pe un dar. Purificată. Pentru că o biată cartolină ce este altceva decât Darul în formă pură? Iar harul acestei priviri senine, acute și fericite cine îl mai poate îndura? (Christian Crăciun)