„Familiile noastre fuseseră foarte apropiate și târziu abia aflasem că de fapt nici nu eram înrudiți. Doar că deja nu-i mai știam altfel decât ca unchiul Artin și mătușa Eliza. În timpul războiului, bunicilor le fusese bombardată casa, și părinții unchiului Artin îi găzduiseră la ei până să și-o pună din nou pe picioare. Cum tata și cu unchiul Artin fuseseră crescuți ca frați, Michael mi-era prin asociere văr primar. Îl așteptam, dar ațipisem. Când am făcut ochi, l-am văzut zăcând tolănit pe bancheta din răchită pusă pe terasă la umbră sub verandă. L-am urmărit aprinzându-și pipa cu gesturi încete, leneșe, și absent. Avea o oarecare distincție, cu tot părul ăla neîngrijit pe care parcă și-l ciopârțise singur cu foarfeca de grădinărit. Ochii îi erau de regulă vii și inteligenți, dar acum trădau oboseală și o notă de tristețe venită nu știam de unde. În aerul apăsător, fierbinte și umed, cu greu se putea respira, dar n-aveam de gând să-l las în casă până nu termina cu fumatul. Și decât să-i fi ascultat lamentațiile interminabile, m-am prefăcut în continuare că dormeam.” (fragment)