Această carte este un jurnal în formă poetică. Autorul i-a dedicat-o fratelui său Michele, cel pe care l-a însoţit în momentele dramatice trăite într-un spital şi alături de care a parcurs o bună parte din amintirile lor comune, chiar în zilele de agonie ale fratelui său, până la epilogul fatal.
Aşadar o istorie de familie în care o figură ieşită din comun, cea a fratelui său, pe care poetul mărturiseşte că l-a iubit, l-a admirat, ba mai mult, l-a “adorat ca pe un zeu”, căruia îi datorează aproape tot, dar în primul rând iubirea pentru poezie, îşi încheie conturile cu viaţa. Poetul nu acceptă trecerea în nefiinţă a celui pe care l-a iubit, cel puţin nu în condiţii degradante ca cele dintr-un spital. Este inacceptabil ca cel care şi-a dedicat întreaga viaţă culturii, traducându-i şi studiindu-i pe clasici, în special pe Catul, şi care a făcut din cultul prieteniei şi al rafinamentului formei centrul vieţii sale, să nu mai aibă de trăit.
Emilio Coco şi-a exersat tardiv vocaţia de poet pentru că şi-a cheltuit energiile în meseria de traducător şi antologator. A adus servicii imense culturii poetice italiene, făcându-i cunoscute continente poetice puţin sau deloc ştiute în Peninsulă (de la poezia bască, la cea mexicană, columbiană şi boliviană). A fost animat de convingerea că a da voce poeţilor din lumi şi culturi îndepărtate (dar şi a traduce poeţi italieni în aceste limbi) înseamnă a sluji literatura, a răsplăti în sens moral aceste variate culturi. Emilio Coco s-a aventurat pe teritoriul poeziei, ca autor, abia începând cu anul 1990, dar volumele sale, chiar dacă reduse numeric, au incitat atenţia criticii şi a cititorilor. (Vincenzo Guarracino)