„O mare operă, precum este cea a lui Marin Sorescu, nu-şi epuizează niciodată sensurile, orice demers hermeneutic fiind susceptibil de noi descoperiri, de aprofundări şi revelaţii care i se oferă cititorului, implicat prin simpla lectură în actul de cooperare în urma căruia, după cum arăta R. Barthes, se nasc plăcerea şi – în cazuri privilegiate – desfătarea textului.”  (Ada Stuparu)

Un moment de vârf în evoluția sonetului românesc se remarcă în perioada modernă. Chiar dacă este marcată de experiențele novatoare ale epocii, se face loc unei bogate reprezentări a acestei specii lirice care se înscrie într-o tradiție, dar produce și mutații dintre cele mai semnificative, ca rod al schimbărilor produse în înțelegerea actului creației, precum și în exigențele receptării. Acest progres se datorează numelor mari care au promovat sonetul, atribuind restricțiilor formale statutul de intenție stilistică, asemănătoare tuturor celorlalte manifestate la nivelul limbii poetice. Prezențele pe lista sonetiștilor români sunt numeroase: George Bacovia, Al. Macedonski, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihai Codreanu, Panait Cerna, George Topârceanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O Iosif, Dimitrie Anghel ș.a. (fragment)