„Când vreun aparat care vede prin cărnuri și oase îți descoperă o boală, stând cuminte acolo ca un fur gata să-și însușească identitatea gazdei, încerci să te obișnuiești cu asta și să conviețuiești cu neașteptatul chiriaș înainte de a deveni tu însuți boală. Uneori îți iese, iar atunci se naște o camaraderie autentică de dincolo de înțelesul comun al normalității, și dacă printr-o minune ori prin mâna cine știe cărui vraci urâcios cu ifose de medic te vei trezi sănătos, vei constata că taman beteșugul de care vei fi scăpat te întregea. La fel s-a întâmplat în cazul meu cu scrisul, atunci când l-am descoperit ascuns într-un lăuntru aparent nu prea încăpător, lăfăindu-se ca un pașă peste anii colcăind de trăiri, stivuiți aidoma unor perne molatice tânjind după năluci de cadâne. Boală, transformată în viciu, pentru a sfârși obsesie, cam asta pare a fi, într-o interpretare hemingwayană, îmbrățișată și de subsemnatul, scrisul. Unică și fără leac obsesie, știu bine.” Mihail Soare