Actuala contribuţie pe tema apei, în limitele a ceea ce ne-am propus, în mod explicit, încă de la început, încearcă – e drept – destul de timid, să stabilească un punct de plecare pentru o posibilă şi necesară dezbatere publică la noi a dreptului fundamental al omului la apă, consacrat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU încă din 2010, şi în consecinţă – înţelegerea într-o altă lumină, dintr-o nouă perspectivă a politicii europene a apei și a politicilor naționale consecutive, această eventuală dezbatere publică urmând să plaseze discuţiile atât la nivel axiologic, cât şi la nivel normativ şi operațional, așa cum s-a întâmplat în alte ţări europene, chiar apropiate de noi, în Slovenia, de exemplu.
O dezbatere internă, din perspectiva înțelegerii rostului şi valorii apei ca obiectiv de securitate naţională, ar putea începe de aici, chiar dacă strategia noastră de apărare (sau de securitate, după unii) nu suflă un cuvânt, abia dacă lasă... la modul involuntar – la vedere – câteva idei banale despre mediu… în general, ori dacă vrem să privim în alt plan – cel al Legii fundamentale a ţării – vedem cu tristeţe că nici dezbaterile legate de revizuirea actualei Constituții nu sunt mai generoase (în ciuda zvonurilor constituirii unei comisii de profil), mediul nostru politic şi juridic e marcat de alte dileme „existențiale” şi „ideologice” decât cele ale publicului larg – ca să nu mai vorbim de situația sanitară actuală, ori de cea energetică – un public cultivat – cât de cât iniţiat în acest domeniu tehnic în ultimii ani – așadar cu anumite pretenții, să zicem și noi – cum ar fi scris un publicist dâmbovițean, nu prea îndepărtat de evenimente, pe la mijlocul anilor 2000, pe fondul ascensiunii Convenției Democratice, făcând aluzie la personajele tutelare: apa trece, pietrele rămân...
