Ideea acestei lucrări s-a născut dintr-un interes comun pentru filosofia lui Plotin și pentru filosofia contemporană a semnului. Lecturile noastre în aceste domenii ne-au permis să observăm că maniera în care Plotin concepe ființa și lumea formelor inteligibile prezintă compatibilități și asemănări remarcabile cu anumite aspecte ale filosofiei contemporane a semnului. În pofida acestei situații, filosoful antic nu este aproape nicăieri recunoscut ca fiind unul dintre precursorii acestor teorii filosofice. Convingerea noastră însă este aceea ca Plotin merită un asemenea loc, iar lucrarea de față intenționează să pună în lumină temeiurile unei astfel de teze. Ideea care animă întregul studiu este aceea ca metafizica plotiniană are in mod esențial un caracter semiotic și că se dezvoltă în jurul unei teorii a ființei ca semn. Felul in care descrie natura și relațiile dintre ființele reale, adică dintre formele inteligibile, precum și ideea că ființa însăși este o manifestare a principiului unic par sa indice, împreună, natura semiotică a celor care sunt. Privindu-l pe Plotin din acest unghi, după cum vom vedea, se pot construi cel puțin două argumente majore în sprijinul tezei de mai sus. Primul argument are la bază faptul ca filosoful antic gândește formele ca pe niște entități esențial relaționale, care se constituie reciproc, în condițiile interconectivității lor. Din această perspectivă, lumea plotiniană a formelor poate fi descrisă ca un sistem semiotic autoreferențial, în care fiecare formă componentă trimite indefinit la alte forme, demonstrându- și, astfel, compatibilitatea cu principiul semiozei nesfârșite. Cel de-al doilea argument se sprijină pe teza plotiniană, conform căreia ființa însăși este amprenta principiului unic. Astfel, în viziunea sa, ființa nu constituie explicația ultimă a tuturor lucrurilor, ci se află ea însăși în nevoia de a fi interpretată, principiul unic fiind singurul care se află deasupra oricărei modalități. Dan Tomuleț