„Dacă metafizica se poate pune acum doar în sens radical, confesiunea răspunde cel mai profund deciziei ființei cu privire la datele ultime ale existenței sale. Dacă metafizica vrea să continue să existe ca experiență personală, confesiunea devine cea mai potrivită modalitate de exprimare a ei, căci ea singură depune mărturie asupra a ceea ce este mai important pentru om. Și dacă din luptele nesfârșite duse în jurul întrebărilor metafizicii nu a rămas vie decât sensibilitatea firească pentru practicarea ei, tot confesiunea surprinde acel mod de a fi menit să protejeze credințele personale. Mai mult ca oricând, o conștiință atentă poate descoperi metafizica implicită vieții, numită frecvent confesiune. Confesiunea, la rândul ei, capătă personalitate, esență și oarecare obiectivitate protejând și cultivând exercițiul simplu și universal uman, numit metafizică.”

(Nicoleta DABIJA)