Lector in fabula

Lector in fabula

Mai întâi, adică la prima lectură, m-am simțit ca țăranul despre care povestește Marin Preda (țăranul față-n față cu girafa) și care, răsculându-și toate cunoștințele și convingerile despre realitate, a conchis: „Așa ceva nu există!”.
Asta am pățit eu – la prima lectură.
Oarecum pe urmele lui Toma și ale lui Descartes (pășind eu cu oarece temeri pe oarece urme ale lor care se mai pot vedea astăzi), am mai citit o dată…
Indubitabil, m-am sufocat: avalanșe – de pietre (consoane tari) și de zăpadă (vocale periculoase), cotropiri vehemente, prăbușiri de ontologii convenționale, zdrobitoare eliberări, năuceală, reproșuri făcute mie însămi, revoltă neputincioasă… Degeaba pune Mihaela semne de punctuație! N-ai cum să citești și să respiri în același timp. Una peste alta, claustrofobie sub cerul liber (cum zicea cineva), aer năvălitor care te lasă fără aer.
Deci, există. De neocolit. Avalanșa.
Ce să fac? Să citesc din nou – poate scap!
Dar cum să citesc?
Metodic, Florina, metodic. Hegelian, mai întâi, cuminte, in crescendo, cantitatea. Fără ea nu există calitatea. Ia-o cu începutul: Alpha. Și nu uita: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. (…) Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume.” (Evanghelia după Ioan).
Dumnezeule! Ce de cuvinte știe Mihaela! Chiar atât de multe cuvinte are limba română?!
Puhoi, niagare, oceane de cuvinte, galaxii! 25 de litere/sunete cu care începe orice vorbire x 160 de cuvinte (în medie) pentru fiecare = 4000 de cuvinte! Se spune că Eminescu a folosit cam 3000 de cuvinte pentru a-și scrie opera poetică. Dar Pruteanu (George) precizează: „Dacă în fiecare lucru doarme un cânt (cum zice Eichendorf), în fiecare cuvânt eminescian mocnesc mai multe rosturi.” Cum adică, și mai multe sensuri, și mai copleșitoare avalanșa?
Ce mă fac?
Să mai citesc o dată! Poate-poate…
La a patra lectură, am hotărât să fac un pas înapoi (un binemeritat moment de respiro) și să mă joc: am luat o foaie de hârtie și un creion (de 0,9, cu mină 2B), am deschis la-ntâmplare (de ce atâta stringență în ordinea literelor?!) și am notat ce mi-au văzut prima dată ochii pe foile răsfoite (Sună bine? Foi răsfoite? Sau înfoiate?):
Lapidăm libertatea liturgică, Logosul, mânjim minuțios miturile, Ideologizăm inuman, Ferchezuim frenetic forme fără fond, Extirpăm enigmele, Naturalizăm ne-ființa, odorizăm ocnele, relativizăm restanțele, reformulăm repetenția, Exfoliem elocința exercițiilor esopiene, Termite ticăloșite, trucăm temeliile trecutului, Purtând pururea pe piept pecetea patriei părăsite…
M-a trecut un gând, o cutremurare… Doar bestii puse poetic în ordine alfabetică?...
Am mai făcut o încercare, cedând ordinii alfabetice (o fi o noimă și în ordinea asta, nu?):
Blazonul, drept-drumul dăinuirii, Întru, Jertfă, Katharsis… Și m-am oprit!
Am început să respir, să dau cuvenitul respect semnelor de punctuație și să-nțeleg.
Ce scrie Mihaela aici nu este poezie, nu este pur și simplu poezie. Este o lecție despre încleștarea dramatică, pe viață și pe moarte, cu lumea, cu lumea în care trăim – pe care, dacă suntem oameni (nu plante senine așteptând să fie udate, nu mămăligi incompatibile cu explozia), trebuie să o simțim și să ne-o asumăm mai abitir, mai cu obidă, ca fiind a noastră, cu cât ea pare mai departe și mai străină de noi.
Cum să simțim că este a noastră, cum să o-nțelegem, cum să ne-o asumăm?
Prin cuvânt. Dumnezeu, bun fiind, nu ne-a dat altă cale de a-L cunoaște și de a-nțelege ceea ce a creat. Asta e! Accesul la lume și la divinitate, întâlnirea cu ele, trăirea în ele sunt mijlocite (ce cuvânt!) de cuvânt. Numai cuvintele luminează. Și Mihaela știe foarte bine asta.

Florina Oțet
Brașov. 29 iunie 2021