„Sorin Borza pare, în Geometria consensului, un gânditor dispus să lanseze provocări: lipsit de complezența comună acceptă intrarea pe contra-sens și toate riscurile care decurg de aici. Observația lui este că miza practică a gândirii a fost mereu câștigarea unei forme de autoritate, în numele căreia să poată impune o viziune, un model, o direcție relevantă de înțelegere a lumii, adică o epistemă. În formele lui recente, însă, sistemul de autoritate academică și științifică din societatea românească, dar nu numai, inversează voit sau acceptă interesat răsturnarea raporturilor. Nu se mai gândește de dragul adevărului și cunoașterii, ci „se produce” industrios adevăr și cuno-aștere în baza unor interese de putere, cu versiuni polifonice în prestigiu, legitimitate, autoritate. Autoritatea în plan politic sau în spațiul public a unor figuri sau instituții își arogă puterea de-a decide ‚adevărul” prin instrumentarea unor relocări consensuale, care sunt, în cele din urmă, versiuni pretins epistemologice ale regimului de vasalități medievale. Deși garantează poziții academice și girează cariere, practicile consensului sunt, în plan filosofic sterile, iar în plan etic vulgare, atavice chiar. Acestui atavism cu robă academică și peruci simandicoase Sorin Borza îi ține în față oglinda. El este un dizident amabil, împins pe poziție de scrupule kantiene, de nevoi reflexive și critice la care structura și educația filosofică predispun. Aș spune chiar că obligă. Lipsit de patos romantic în observațiile lui critice, departe prin structură de orice vehemențe, al căror facil radicalism se alimentează adesea de la flacăra propriilor incertitudini, Borza păstrează vocea joasă, tonul politicos chiar și atunci când indică devieri strigătoare la cer. Refuză morga profetică, deși ține în palme nisipul unui sistem măcinat de propria mediocritate, al cărui trist reflex este eschiva de-a se privi în oglindă.” (Vianu Mureșan)