— Trebuie să ocupăm toate instituțiile de stat, să-i blocăm. Ministere, primării, gări, poștă, să-i paralizăm, criminalii dracului. În filme așa se face, hai și noi. — Dacă trag în noi? — Ăia care-au murit aseară nu s-au gândit așa, hai să acționăm. Dialogul ăsta se purta în dimineața de 22 decembrie 1989, în Piața Rosetti, într-un grup de puști, majoritatea elevi sau studenți. Era ora nouă jumătate-zece, Piața Universității era încă blocată de elevi de la școala de milițieni, militari în termen, milițieni de-a binelea și securiști. Dinspre Titan și Militari veniseră câteva mii de muncitori, unii cu pancartele de la manifestațiile de 23 August sau de 1 Mai, de pe care acoperiseră cu vopsea pasaje de lozinci, cu steaguri găurite. „Oamenii muncii” zbierau, agitau pumnii, amenințau cu bețele de steag, dar între ei erau și milițiano-militaro-securiști. Nu începuseră violențele. Eu și prietenii mei ne apropiasem în față la Intercontinental de un grup de milițieni juvenili de la Băneasa și încercasem să-i luăm la sentiment cu texte de genul „și voi sunteți români”, „aveți acasă părinți și frați”și alte d-astea. Idila s-a întrerupt când a venit un tablagiu lung și deșirat, cu un câine lup agitat, prins în lesă. A zis: „Bă cărați-vă, dacă-i scot botnița lu ăsta și-i dau drumul pe voi vă face franjuri!”. Ne-am retras spre Rosetti, să regândim tactica de luptă. Cea mai apropiată instituție a statului din zonă era Ministerul Agriculturii, pe care am luat hotărârea eroică să-l ocupăm. Un prim obstacol era un lanț cu lacăt pus pe o poartă masivă din fier. — Serbănică, stai vis-a-vis, ia bă o pânză dă bomfaier d-acasă. Șobolanii dinăuntru nu mișcă, s-au căcat pe ei de frică! (…) — E al dracu de gros, bre, hâr, hâr, hâr… Ieșiți bre afară și deschideți-ne, că discutăm altfel dacă nu… Ai dracu lași… — Hai, că încet încet se duce, hâr, hâr, hâr, hââr. Încă nițel… hâr, hâr, zbing. Ia Dănuț lanțul să avem cu ce să ne apărăm! (…) Ajunși în curte ne-am dus la ușa cea mare de la intrarea în clădire și am constatat că e încuiată. Răcnetele către securiștii misterioși din interior, pornind de la treburi de tipul „captatio benevolentiae” până la amenințări cu moartea și justiția dreaptă a poporului nu au avut niciun efect. Până la urmă, am continuat asaltul victorios cu un târnăcop și un topor, găsite oportun la un rastel contra incendiilor, cum erau pe vremea aia, aflat în curte. După vreun sfert de oră, eram înăuntru, unde domnea o liniște suspectă. Dușmanul nu se arăta de nicăieri. Peste alte 10 minute, făcusem primele victime, niște portrete clasice ale lui Ceaușescu (varianta „într-o ureche”) găsite în oarece birouri rămase descuiate. Am jucat nițel sârba pe mutra cârmaciului. La etajul doi sau trei, nu mai țin minte, am gasit o ușă capitonată cu catifea vișinie, pe care scria „Cabinet ministru”. Am apăsat pe clanță, era închis, așa că am presupus, absolut firesc, faptul că înăuntru ne aștepta o mare confruntare cu o hoardă de nomenclaturiști înarmați până-n premolari.