Mă gândeam, citind acest roman, că autorul face parte din ultima generație care mai cunoaște de visu „la belle epoque”, ce însemnau Bucureștiul într-adevăr parizian în atmosferă, un bal strălucitor, relațiile între oameni bazate pe un incredibil simț al nuanței, al „nespusului” care sugerează totul, al freneziei de a trăi „total”, senzorialitatea parfumurilor și a eleganței cotidiene sau a restaurantelor exclusiviste etc. Indescriptibile altfel decât literar, astfel de lucruri s-au pierdut definitiv, vor rămâne inaccesibile celor de azi, ele nu sunt de aflat în arhive. Ci numai în amintiri. Avem deci un roman în care atmosfera e totul, un fel de cronică de familie, de fapt a două neamuri, cu nesfârșite ramificări în trecut, unite și despărțite de uri și alianțe vechi.
Alecu Ivan Ghilia are evident plăcerea de a povesti și de a picta narativ contexte de epocă. Densitatea epică a palimpsestului de romane vine tocmai din frenezia de a elibera o mulțime de povești, din diferite epoci.
Un roman care se citește cu plăcere, despre o lume dispărută, nesupraviețuind decât în poveste…
CHRISTIAN CRĂCIUN