C.S. a venit pe lumea asta – care s-a dovedit a fi însă alta – înainte de... 23 August. În iunie 44. Ce grabă! Nici n-a apucat să se răzgândească. A fost ținută de mamă, la început, sub pat (în geamantan). Pricina: bombardamentele. Apoi, ținută de viață, mai mereu, sub obroc. Aparent, fără pricină. Acum, C.S. urmea-ză să apuce încă un moment istoric (poate se mai gândește de data asta): 1 Dec. 18. Centenarul... Pare că viețuiește odată cu țărișoara.
Are gusturi obișnuite: cântecul balenelor, dansul cocorilor, țârâitul greierilor. Apusul soarelui, răsăritul lunii, nu?... Ba da. Prea de-ajuns. Îi place să hoinărească pe coclauri și, cum a început să scârțâie, își va face rost de-o lectică. Nu-i place: ostropelul. 
Cumva, s-a născut ideea că „nu s-a lăsat domesticită”. Oho, ce s-ar mai fi lăsat, ca vulpea Micului Prinț.
A scris – la vreme de bătrânețe – o cărticică verde și o cărțulie albă. O  visa pe cea roșie. Asta de acum. Halal vis.
Unii au numit fermecătoare poveștile ei despre „Cai verzi”. Neîndoios, din moment ce autoarea a fost cândva, în altă viață, șaman. Plin de farmece, de vrăji și de magii. Nu și de magiun. Care-i o nebunie, se topește după el.  N-a putut mai mult însă... Regretă nespus. 
Alții n-au dat doi bani pe povești. Poate tâlcul lor se deslușea ceva mai greu. Și, descâlcindu-l, nu rămâneai cu niște câlți cumsecade, ci cu puf de păpădii (firește, se ducea pe pustii).
Se zice că frumusețea e în ochii privitorilor. O fi, n-o fi? Dar ce răbdători trebuie să fie, însă, cei care n-au zvârlit cât-colo acele povestioare bizare. Vor simți, și de data asta, vreun suflu? Nu din animăluțe, ci din personajele – obiecte? Cum adie, cum tresare duhul lucrurilor – zvâc! – cum vibrează, cum trăiește? Cu câtă candoare? Sigur, nu se petrece nimic picant, incitant, nici măcar horror. Ori cu boia de ardei iute. Dimpotrivă, desuet și răsuflat, să picotești, nu alta. Dar nu lehăit sau cu lehamite. Ci-i c-un soi de neastâmpăr. Te îmbie la joacă. Poți intra, poți combina, poți continua, poți vârâ și viața ta. Fără teamă, că-s fără e-uri. 
Despre iubire, bucurie, prietenie, bunătate, haida de, zău așa... Și, culmea, stă pitulată, ascunsă acolo, o taină care atrage, te cheamă. Povestitoarea n-are habar cum de răsare. Doar o simte ivindu-se (nu mereu) și rămâne ea însăși uluită. Cu un oarece fior pe șira spinării. Hait, iar a venit... 
Cu adâncă plecăciune și sfială – Namaste! – se încumetă C.S. să se înfățișeze înaintea cititorilor cu o nouă carte (hai să-i zicem carte):
                                   „ANANDA - VERANDA”
                  Joc cu povești - de apă - de aer - de foc - de lut.
                                         mai bine zis:
                           basme pentru oameni oricât de mari
   Recidivă, ce mai. Ba, pe deasupra, speră să fie și citită de câțiva. Și dacă nu, atunci măcar de el, Cititorul unic. O exista?
   Fie-i darul primit. Fiindcă, desigur, el este cel ce dăruiește.