Evadare, desprindere din pulberea lichidă a timpului, idealitate, iată motivele muzicale dominante ale acestui recviem al ninsorii - „noapte de ianuarie” - pastel clar-obscur ce ar fi putut fi semnat de Celan sau Nichita. O mărturie a propriei arte poetice și scripturale înduhovnicite (nu întâmplător este pomenită figura lui Vasile Voiculescu) semnează Aurelian Titu Dumitrescu (...). (Geo Vasile)

„Eu nu sunt un personaj. Personajele, când se adună mai mulți scriitori la masă (mai mulți poeți), se văd prin aceea că intervin histrionic în conversațiile dintre ei. Se întrerup reciproc, se blamează dacă nu se înțeleg, se apără dacă se înțeleg, exultă, sucombă. Eu sunt în stare să-i ascult pe ceilalți vorbind douăsprezece ore fără să intervin și rețin tot, semn că m-a interesat. Eu am renunțat de multă vreme la personajul meu pentru a deveni autorul meu. Eu vreau să fiu un tip profund și fac toate eforturile pentru asta. Bunăoară, știu să ascult; bunăoară, știu să învăț. Am învățat de la foarte mulți, am făcut cărți cu destul de mulți scriitori și am luat interviuri mai multora decât acelora cu care am făcut cărți. Nu am luat interviuri decât de la aceia de la care aveam de învățat. Am vrut să învăț și de aceea am vorbit cu ei. Nu am vrut să mă pun într-o situație favorabilă, nu am vrut să exalt. Am vrut să fiu smerit și ucenic continuu. Într-o carte a mea care se numește „Sânge de sarcedot”, o carte de publicistică, titlul unui capitol este acesta: „Cronicile ucenicului permanent”. Sunt ucenic continuu, ucenic permanent al altora. Și acum învăț și de la cei mai tineri decât mine, învăț să fiu tânăr, să reînființez tinerețea mea dispărută în accidente biografice.” (fragment)