Pe punctul de a fi complet uitat de un mediu cultural cum este cel de astăzi, fără o miză reală, descumpănit, prăbuşit în mediocritate şi agitat de curiozităţi mărunte, poetul Florin Mugur este, în sfârşit, subiectul unui studiu şi încă al unuia excepţional, care l-ar fi aruncat în perplexitate pe acest intelectual de rasă, nevrotic, oripilat de nevoia de a ieşi din casă şi care şi-a făcut din anonimizare o politică de supravieţuire. 

Autoarea a înţeles nuanţat starea de spirit a celui care, ca minoritar terorizat şi fără speranţă ce era, a crezut că lumea se poate înnoi sub flamura roşie pentru ca tot el după 1956, să-şi asume (precum mulţi alţi intelectuali evrei de bună credinţă) rătăcirea şi să încerce, cu efort şi pierderi de substanţă umană – să se smulgă din ea. 

Poetul va rămâne însă înspăimântat pentru totdeauna de istorie şi de orice formă de schimbare, trăind numai în umbra altora şi efasându-se prin orice mijloace. A învăţat să se dedubleze, „să se sinucidă social” – cum spunea adesea – şi să facă din sursa însăşi a angoaselor sale – izvor de poezie, sublimându-şi schizoidia. Eugen Negrici