Observând anumite frământări existente în societatea românească, am decis lansarea unei colecţii de carte „de buzunar”, destinată publicului larg amator de istorie, pe care am intitulat-o „Drumul către România modernă”. Colecţia va include volume de mici dimensiuni, aparţinând unor autori români clasici, opere care au devenit accesibile în vederea unor reeditări libere. Denumirea colecţiei oglindeşte o intenţie pe care ne-o dorim vizibilă prin selecţia titlurilor care vor fi reeditate, şi-anume reconstituirea, fie ea şi fragmentară, a procesului de apariţie a unei societăţi româneşti moderne, a statului naţional unitar al românilor, stat care astăzi, la capătul unei lungi şi extrem de frământate evoluţii, este membru cu drepturi depline al familiei Uniunii Europene. Prezentul volum reprezintă primul număr al acestei colecţii, pe care ne-o dorim, repetăm, a fi realizată într-o formă accesibilă publicului larg.

Apărută în anul 1930, micul op al lui Liviu Rebreanu are o istorie în spate, aşa cum autorul o mărturiseşte, în prima sa notă introductivă: „Cartea aceasta, scrisă fără nicio pretenţie în anul 1915, trebuia să apară atunci şi să servească la popularizarea celei mai dureroase şi mai înălţătoare tragedii din Istoria Transilvaniei româneşti. Din motive independente de voinţa mea, volumaşul se tipăreşte de abia azi, după izbândirea unirii cu Ardealul”. Scopul iniţial nefiind realizat la momentul respectiv, scopul declarat al povestirii istorice dedicate celor trei căpitani din Munţii Apuseni devenise, în perioada interbelică, cel de a cuceri inimile românilor. Aşa cum autorul preciza în cea de-a doua sa notă introductivă: „Povestirea e istorică. Poate chiar prea istorică, prea seacă, prea simplă... Înadins am dorit-o astfel. Tragedia care se zbate în paginile următoare este cea mai grozavă din toată viaţa neamului nostru”. Astfel, dorind să înfăţişeze „faptele, în toată goliciunea lor”, cu scopul deja declarat de a „înduioşa sufletele cele mai tari”, Rebreanu declară că a mers în special pe urmele cărţii Revoluţia lui Horia, a lui Nicolae Densuşianu1.

Mergând pe urmele crezului paşoptist, conform căruia libertatea socială este inutilă atâta timp cât ea nu este dublată de libertatea naţională, Rebreanu afirmă de la bun început că răscoala de la 1784 „urmărea strivirea şi chiar nimicirea nobililor şi mai ales a privilegiilor boiereşti”, însă „adevăratul scop al revoluţiei era altul, mai mare, mai frumos”, şi-anume „scuturarea jugului străin, pentru libertatea naţională, pentru recunoaşterea neamului românesc ca naţiune alcătuitoare de stat”2.

Conştient de evoluţiile pozitive din dinamica internă a naţionalităţii româneşti din Transilvania, care s-au produs în timp, însă la baza cărora răscoala moţilor (numită „revoluţie” de către Rebreanu, ca şi de alţi autori) a stat, într-o măsură deloc neglijabilă, Rebreanu ştie să plaseze răscoala din 1784 într-un şirag de evenimente care au dus la afirmarea naţionalităţii române din Transilvania: „Revoluţia lui Horia nu e cea intâi revoluţie românească în Transilvania.

Alin L. Mărginean