„Ca un mozaic bizantin format din pietricele colorate fără legătură între ele, destinul Doinei Magheți își alcătuiește icoana literară cu cercul de aur al entuziasmului așezat în jurul frunții. Între două limbi, între mai multe vocații, acest entuziasm – care este un superlativ al convingerilor și al vitalității – i-a purtat condeiul pe făgașul unor teme esențiale: libertatea, viața, moartea. Investigațiile patetice despre trecerile frontierei, care se dovedea adesea chiar frontiera dintre viață și moarte, și statuia de cuvinte pe care i-a înălțat-o lui Spiru Blănaru îi fixează un loc special și bine definit în literatura dedicată represiunii comuniste din România.” Ana Blandiana

Doina Magheți s-a născut în anul 1955, la Târgu Mureș. Trăiește în Timișoara. Este poetă, traducătoare, jurnalistă. A publicat 12 volume, la editurile Hestia, Marineasa, Brumar, Gilde&Köster (Germania), Polirom, Analele Sighet 2 și 7 ale Fundației Academia Civică – București. Premiul la secțiunea Cea mai bună carte – Gala Istoriei Contemporane, ediția a II-a, 2018, pentru volumul II: Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, editura Polirom, coautor Johann Steiner, 2017, apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

„De obicei scrii cu bucurie despre apariția unei cărți. Este o mică sărbătoare, la care, dacă ai bucuria să participi, contribui măcar cu o floare literară, mai mult sau mai puțin colorată.
Nu este cazul acestei cărți. Doina Magheți trebuie felicitată, în primul rând, pentru curajul de a aborda subiectul teribil al crimelor comunismului. Unul care îngheață sufletul cititorului, care știe câte ceva despre temă, și ar vrea să creadă că știe destul. Plusul de cunoaștere este aici, categoric, un plus de suferință. Așa a fost, cel puțin, lectura mea. Am avut șansa de a citi manuscrisul, în formă electronică, înainte de apariție, pentru a vorbi la lansare. Aceasta a întârziat, ceea ce mi-a permis să amân și eu lectura sistematică. Pe sărite, l-am citit imediat, dar m-a dus cu gândul la începutul anilor ’90, când urmăream la televizor episoadele din Memorialul durerii. Aș fi plecat din fața ecranului, dar nu mai puteam, odată reportajul început. Priveam siderat aceste mărturii ale unui trecut, pe cât de recent, pe atât de neînțeles. Un călău, zece călăi, mii de călăi, care se amestecau și se confundau între ei, un monstru colectiv fără milă, de cealaltă parte un om care se făcea că nu vede crimele, mii de oameni care se făceau că nu văd, un popor întreg care a preferat să se uite în altă parte, o meduză care încerca să fie transparentă și obedientă. Excepțiile fac rău acestui tip de reacție lașă. Cred că de acolo ni se trage memoria colectivă de după Revoluție. Am vrea ca lucrurile de atunci să nu se fi întâmplat. Sau să fi fost mai puțin grave. Poate că am fi mai puțin vinovați. Dacă știm mai puțin, suferim mai puțin.
Există, oare, o judecată de apoi colectivă a unui popor care s-a ascuns sub pătură, bucuros când a găsit una de calitate, de import, procurată pe sub mână? Doina Magheți a avut curajul să aleagă un subiect care să pună în lumină toată această lume. Un subiect individual cu valoare universală. Un destin, cel al lui Spiru Blănaru, luptător anticommunist condamnat la moarte și executat în 16 iulie 1949. În jurul său, autoarea reconstituie, cu tenacitate, o epocă a terorii, a complicității lașe, dar și a luptei imposibile pentru libertate. A urmat apoi munca de documentare, de redactare, amândouă remarcabile. Astfel de documente nu cer mai mult, ca să rămână în istorie. Dar, dacă ar fi rămas la acest nivel, nu cred că aș fi terminat de citit această carte zguduitoare. A doua lectură a fost într-un cadru idilic. Pe o plajă de nisip vulcanic negru, în decembrie, la 24 de grade, în nordul Insulei Tenerife. Aveam deja cartea tipărită, am fotografiat-o cu apusul pe fundal, și acolo, cu valurile oceanului pe fundal, am găsit acel imbold de bucurie pe care îl căutam. Am citit-o cu mai multă detașare, lansarea se apropia și ea. Pe măsură ce paginile treceau, mi-am dat seama că lectura are un mare plus. Deși nu era nevoie, repet, pentru acest fel de carte,valoarea ei literară m-a cucerit. Doina Magheți scrie și compune rezultatele documentării frumos, îndrăznesc să spun, în ciuda subiectului teribil. Până la urmă, și o poveste cumplită merită povestită frumos. Dar cât de greu este acest lucru. Este o victorie a Frumuseții artistice asupra spectacolului urât al Istoriei, și este o lecție despre valoarea esteticului. De aceea, această carte ar trebui să facă parte din programele de studiu academice, este o manieră excelentă de a ne păstra vie memoria și de a o transmite. Mai ales că subiectul nu este, nici pe departe, încheiat. Dacă, în România, ne este ușor să ne plasăm într-o lume post-comunistă, în lume comunismul își continuă opera oribilă. Această formă de totalitarism produce încă, la scară planetară, cazuri precum cel al lui Spiru Blănaru. Iar lipsa memoriei face ca el să fie, încă, până când oare, îndrăgit de tinerii din lumea liberă. Cea mai sângeroasă utopie din istoria umanității ucide încă, în proporții de masă. Cu atât mai meritorie este valoarea educativă a acestei cărți. Pe cât de greu este de citit, pe atât de mult merită lectura acestei cărți frumos scrise și alcătuite. Un amestec potrivit de literatură și documentaristică. Felicitări, încă o dată, autoarei.

Cartea a apărut la Editura Eikon, București, 2021, 220 de pagini, fiind cel de-al 12-lea volum al poetei, traducătoarei și jurnalistei Doina Magheți.” (Ciprian Apetrei)