„Filosofii ar trebui să se însoare? Sau, altfel spus, căutarea înțelepciunii este compatibilă cu viața lângă o femeie? În acest sens, este celebră povața pe care i-o dă Héloise iubitului ei, Abélard, filosoful medieval: Să te îndepărtezi, fie și pentru un moment, de filosofie înseamnă aproape același lucru cu a o abandona. Sau: Ce poate fi mai păgubos și deplorabil decât să vezi un bărbat pe care natura l-a creat pentru o lume întreagă supus unei singure femei? Pe câțiva bărbați ai istoriei gândirii trupul femeii i-a lăsat indiferenți: Newton, Robespierre, Kant. Într-o carte despre viața sexuală a lui Immanuel Kant, Jean-Baptiste Botul arată că celibatul, departe de a fi o problemă contingentă, ține de însăși esența filosofiei. Argumentul este unul istoric: în secolul al XVII-lea Descartes, Spinoza, Pascal, Leibniz, Malebranche, Gassendi, Hobbes au rămas celibatari. În secolul al XVIII-lea nici Hume, Voltaire, Kant nu au încercat aventura conjugală. În secolul al XIX-lea s-au căsătorit Hegel, Fichte, Schelling, Comte, Marx, dar nu și Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard. Botul recunoaște că s-a încheiat o epocă în care filosoful celibatar nu era o curiozitate, dar va deveni una ca atare datorită victoriei în filosofie a stării conjugale. O istorie de peste 25 de secole în care filosofii s-au clonat între ei, fără sex, prin afiliere, agregare, prietenie. Conform acestei teze, filosofia s-a îmbolnăvit de moarte o dată cu filosoful căsătorit și a murit când acesta a devenit profesor de filosofie.” (Ion Cordoneanu)