„Tradiționalistul s-ar putea să fie mai câștigat – din punctul de vedere al discernământului pe care îl invocă – dacă găsește în sine curajul de a persista în amărăciunea dezamăgirii. Căci e în aceasta din urmă ceva ce-i lipsește încrederii: luciditatea. Și dacă discernământul e în măsură a deosebi duhurile, luciditatea știe să nu le înmulțească fără măsură. Abia după această asceză a minții fapta se poate desfășura, cu atenție și smerenie, pentru a „deretica lumea înainte de praznic”. Așa cum se întâmplă în paginile ce urmează.” (Mihai Maci)

„Revoluția nu este doar un eveniment care ucide, cât mai ales un simbol care ucide, dublat de o letală simulare menită să mascheze râurile de sânge în care orice ideologie se cufundă. Revoluția – ca eveniment disruptiv în mersul aparent ritmic al istoriei – reprezintă cu adevărat un punct de reconstituire a fundamentelor, o articulare definitivă a „viitorului”. Intuind că schimbarea cadrului în care ființa umană viețuiește nu este suficientă pentru conturarea unei lumi noi, revoluționarii francezi – adevărați tributari ai Iluminismului – au realizat că singura șansă pentru reușita unui astfel de demers necesită înfăptuirea hybris-ului suprem: crearea unui nou om. Adepții Luminilor, „mari simplificatori” ai istoriei – după cum îi definește Herder –, nu vor propune, în realitate, decât o religie contrafăcută, o falsă spiritualitate construită pe fetișul unei rațiuni arogante ce va transforma ființa umană din creație a divinității, într-un atom social însingurat și presupus auto-suficient. Odată puse în mișcare, roțile dințate ale mașinăriei sociale revoluționare zdrobesc orice inițiativă care îi amenință bunul mers. Decapitarea regelui reprezintă ruptura eliberatoare a angrenajului, adică lipsirea acestuia de orice punct incomod de decizie suverană și neașteptată, lăsându-l să funcționeze mecanic, predictibil și calculat spre edificarea noii societăți. De acum, mașina merge singură.” (Horia Ciurtin)