Prometeu poate fi considerat mit sau concept. Ca mit, exprimă relația dintre divinitatea supremă și orice făptură divină – zeu, titan – sau umană, subordonată ei. Conceptul, prin încărcătură logică, sau istorică, umanizează relația, degradându-o. Alegoria trebuie înțeleasă mistic, nu rațional, sau fizic-civilizator, fiindcă nu numai focul vine din cer, ci tot ce se întâmplă în univers. Nu interesează justețea, sau injustețea înțelegerii mitologice a soarelui fizic, sau a fulgerului, ci originea transcendentă a fenomenelor, dacă omul – dorește să cunoască adevărul desprins din relația sa cu Absolutul și nu se mulțumește cu legitățile lumii aparente – cu „adevărurile” lui – oricât de utile ar fi. Zeul, titanul și omul ridică problema modelelor. Triumful rațiunii? Dizolvarea tradiției, a miturilor – aceste fructe revelatoare ale credinței și închipuirii –, a lumii afective generatoare, conservatoare și desăvârșitoare a vieții; acceptarea „adevărului relativ”; depărtarea de real și de unitate, prin tensiunea polară subiect-obiect, prin intuiția ipotetică, prin degradarea inspirației, prin devenire, prin concept, judecată, raționament și metodă, ca fructe ale spiritului autonom, prin ficțiuni utile, sau inutile, prin succese tehnice, estetice, morale și sociostatale „finitudinea implicând eroarea, rătăcirea, entropia, încremenirea și neantul”. Se încearcă ieșirea din impasul natural-uman, prin „iluziile progresului” (Sorel).
Petre Țuțea
