„«Deţinutul criminal de război Vulcănescu Mircea»

În pledoaria sa din 10 ianuarie 1948, avocatul Hurmuz Aznavorian, citând dintr-un renumit sociolog, le aminteşte celor de faţă, mai cu seamă celor aflaţi în situaţia de a pronunţa o condamnare, celebra frază: „un popor care îşi macină elitele implicit renunţă la istorie“.
Ceea ce nu ştia atunci Hurmuz Aznavorian este că „învingătorul“ nu fusese desemnat doar să pedepsească „criminalii de război“, ci că distrugerea elitei Ţării, din care el însuşi făcea parte, era obiectivul acestui învingător. (O va constata curând, la 15 august 1952, când este arestat şi trimis la Canal; rearestat, în octombrie 1957, acuzat de „uneltire contra ordinii sociale“ a unui stat care avea în proiect o întreagă schimbare a structurii sociale, prin înlocuirea valorii cu nonvaloarea şi exterminarea elitelor, şi condamnat la 25 de ani temniţă grea; a murit tot în penitenciar, la Botoşani, la 5 aprilie 1961, şi a ajuns tot la o groapă comună.) 
Nu vreau să vorbesc aici despre lipsa de disponibilitate, în general, a societăţii româneşti faţă de elitele sale exterminate. 
Ci vreau să mă adresez conştiinţelor pe care, nu mă îndoiesc, le avem încă, în justiţia românească. 
Şi aş vrea să întreb: nu s-a găsit nici una, dintre aceste conştiinţe, care să-şi asume, fără gândul nici unui profit personal, sarcina, înaltă şi dureroasă, în acelaşi timp, de a înlătura de pe fruntea acestui ins de elită al spiritualităţii româneşti formula: „Deţinutul criminal de război Vulcănescu Mircea“? Nu vă îngrijorează, nu vă cutremură această alăturare de cuvinte? Nu se va găsi nici de aici înainte? 
Eu tot aştept un om al legii, care să-şi asume demersul unui recurs în anulare a sentinţei de condamnare a lui Mircea Vulcănescu. 
Altminteri, dacă vom continua să ne exterminăm elitele, vom renunţa nu numai la istorie, vom renunţa nu numai la fiinţa noastră, ci vom renunţa pur şi simplu să fim.”  (Dora Mezdrea)