Din capul locului trebuie să precizăm că autoarea acestei selecții de texte aflate sub zodia muzei Erato (licențiată a Academiei de Științe Economice, București în 2002, căreia i-a urmat un master – 2005 – 2007 – în Relații internaționale și un EMBA (Executive Master of Business Administration) în turism în Elveția – 2016 – 2017), – nu este o debutantă. A început încă din anul 1990 cu grupaje lirice găzduite de varii publicații periodice din țară, urmate în chip firesc de culegeri editoriale. Volumul de debut clipa mea a apărut în 2006 sub pseudonimul Cameea Lia Lazare, lansat în cadrul cenaclului literar Săgetătorul, carte despre care regretatul cărturar Prof. dr. Tudor Opriș scrie: „Acest volum, care ar putea deruta pe orice critic de meserie, este o „«saga», o mărturisire și o poveste, nu a unei iubiri biografice, ci mai curând a iubirii în sine, cu tot proteismul universului ei specific, cu toată spontaneitatea gestului și combustiei ei interioare.” În 2010 publică sub același pseudonim de la nesine pân’ la umbră, un volum despre care s-a scris: „De la increat la o etapă intermediară, la o coagulare difuză…ce drum!”. Despre același volum, Prof. dr. Tudor Opriș a scris: „Poeta profesează un romantism à la Bernardin de St. Pierre din Paul et Virginie privind cuplul adamic… E ceea ce constituie mesajul acestui volum, în care eroina visează să devină un edelweiss, o insolită floare de colț, care luptă în umbră și dincolo de proiecția ei în eternitate”. Tot în 2010 și tot sub pseudonim vede lumina tiparului un al treilea volum păcat de nepăcat despre care același regretat cărturar Prof. Dr. Tudor Opriș afirma: „Într-o epocă de rafinament, sofisticare și sterilizare afectivă a discursului liric, o astfel de poezie reabilitează sinceritatea și aduce la suprafață izvorul primar și autentic al unei feminități necorupte care se impune de la sine și-și câștigă spontan cititorii”. Sub numele real va apărea în 2012 volumul de poezii din anotimpul hulubăriei, carte despre care poetul Constantin Preda va scrie. „Din ce lume o fi venind tumultul poeziei Cameliei Ioniță în lumea noastră, nu știu. Și nici nu dau ghes să aflu, să știu. Poezia sa, candelă ce pâlpâie de fior mistic, e mai aproape de păcat decât de rugăciune, dar mult mai aproape de icoană decât de închinăciune”. În 2014 urmează o altă carte și de data aceasta sub numele real, volum despre care, scriitoarea Cristina Ștefan a scris: „Cred că noul volum mireasa cu cerul în mâini este de o altă factură lirică, una novatoare pentru lirismul autoarei, un cuprins rotunjit, atât prin structura adoptată cât și prin mijloace artistice apropiate de neoromantici”. Despre cărțile Cameliei Ioniță Mikesch au mai scris Marius Tupan, Prof. Gh. Bucur, poetul Ioan Mazilu-Crângașu, poeta stabilită în Franța, Angela Nache Mamier ș.a. Anii 2022 și 2023 se anunță deosebit de fructuoși în plan editorial, căci autoarea a anticipat apariții poetice de anvergură, după cum urmează: sub ghilotina luminii, îngerul cu aripi de țărână, volum bilingv (germană-română), datina Lui Dumnezeu, Sevgi yenilediğimiz anahtar, volum de poeme în limba turcă. Pentru Camelia Ioniță Mikesch poezia este un dar dobândit din experiența – intuiția, din truda, din amintirile unei persoane, devenite destin, din gesturile și privirile ei, din emoțiile ce aparțin tuturor și nimănui, și, nu în ultimul rând, din lectura cărților esențiale de poezie din propria patrie, precum și din Europa. Poeta însăși este un globe-trotter prin profesie, făcând naveta între România și Europa, între Roman, orașul natal, Tulcea, București și Elveția, cu numeroase escale în Turcia, a cărei limbă și civilizație o cunoaște la perfecție. 

Din postura cititorului în care ne aflăm, credem că forța vitală, limfa inalienabilă, stilemele ce asigură originalitatea poeziei autoarei noastre, care prin profesie este și o amabasadoare a culturii române în Europa, rezidă în gratuitatea jocului poetic, în poezia pură ca rod al dicteului oniric ce amprentează inedeniabil și indelebil cărțile de până acum: „noi ne tot ciocnim retine de retine/ la ușa lumii părinților cerșind bilet/ mascat prezentul, ba pleacă ba revine/ viitorul crește orb în noi violet// poate-ar fi bine să nu mai vrem nimic/ când pe sfârșite ne (s)cade răsuflarea/ când ceara vieții se topește pic cu pic/ și din urmă galopează disperarea.” Geo Vasile