„O citesc acum pe Ionela Ablai, cu sporită curiozitate, pentru că în poemele ei găsesc ceea ce pierd tot mai mult în poezia tinerelor poete recente, deși tematica abordată de acestea este invariabil aceeași: amorul total. Dar, dacă la majoritatea poetelor, dăruirea totală se varsă în găleata cu dejecții, în cazul Ionelei Ablai, strigătul cărnii realizează mereu salturi aflate dincolo de imediat. În poemele în proză ale acestei scriitoare din Valea Jiului, se impune, ca o necesitate, înțelegerea dimensiunii culturale a textului, care însoțește organic orice scenă, orice poveste. Îmi pare bine că Ionela nu se teme că i s-ar putea reproșa apetența livrescă pentru că folosește citate, neologisme, nume de referință… Poemul moare dacă nu îl prinzi în cârlige serioase în rama de lemn. Îmi place să o citesc pe I.A. și pentru că tot ce am scris aici, despre ea, mă caracterizează până la un punct și pe mine, nemaivorbind că, din perioada studenției mele, cel mai mult mi-au plăcut poemele în proză!”

Nora Iuga

„Aproapele meu e o idee

Ființele pe lângă care trec sunt fotografii vii. Ramele și rănile sunt pedepsele ce spală orașul de nopți și zile. Nu mai e umbrelă să le poată sta de paravan apelor negre.

Fără așteptări, dar și fără resemnări, am încetat să mai caut instantaneul suprem, așa cum sepia e azi verde-venin.

Nebunul din târg mă trezește iar urlând la geam. Să-mi aleg un aproape și să-l iert continuu. Sfârșitul timpului mai ales asta presupune.

Și pentru că cel de aici rămâne fantasma minții mele, nu îl pot atinge, nu îl pot iubi.”