Cum explica metaforic Mihail Soare într-un volum precedent, Într-un oraș fără teatru, Poetul nu a încăput pe arcă. Nu a mai avut loc (poetul este prin excelență a-topic și utopic, se vede perfect și în volumul de față) și nu se știe cum, ființă bizară, de a supraviețuit potopului. Are, oricum, altă linie de evoluție. Este funambulul lui Zarathustra, mereu pe sfoara întinsă între două lumi și cu abisul deasupra căruia are iluzia că se înalță. Și, fără îndoială, este, simultan, și paiața care îl atacă pe saltimbanc, prăbușindu-l. „Și simțeam cum din mine se strecoară afară, bucuroasă, paiața” – spune poetul. Mihail Soare este un scriitor tăios, vreau să spun mizând pe chestiunile decisive ale existenței, grav, construind amplu, în epica uneori de parabolă a poemelor sale. Volumul de față, cu titlul său ultimativ, face din poezie actul însuși de justificare a vieții. Acest act de heautontimorumenos nu lasă pe seama timpului și a celorlalți posibilitatea judecății, ci o include în vehemența revendicativă a clipei și a izolatului. Este o poezie care proclamă cu tonuri expresioniste, își asumă retorica „Hai c-am glumit, prieteni, cu genialitatea/ Sunt doar un prost, o loază, neant însuflețit/ La braț cu-a mea consoartă, o știți, singurătatea/ Frumoasă ca un înger profesor de murit.”

(fragment Prefață, Christian Crăciun)