După o promovare editorială aproape semicentenară, poezia lui Radu Ulmeanu capătă noi aspecte. Cu volumul Flăcările amurgului, poetul se situează într-o reflecție de apăsătoare autumnalitate, congruentă cu un presentiment thanatic transcris cu împăcare senină, cu luciditatea unui destin împlinit, deloc convulsiv ori potrivnic.
Noua formulă a lirismului ilustrează lapidaritatea unui discurs scrutător de sine, în care se toarnă, expresiv, trăiri și sentimente ce „rezumă” o aventură poetică de durată, dar din acel unghi, unul de incidență, al senectuții târzii, când Poeziile sale, „cântece uitate / prin buzunar”, rezumă „O viață de om, / o risipă de cântece, / o parabolă / nedescifrată”.
Laconismul acestei poezii „redusă la tăcere” nu este decât un semn al unui mit care i-a încercat și pe alți cântăreți de pretutindeni ai lirei orpheice – mitul lucidității extreme, care impune tăcerea. Este vorba de o „poetică a tăcerii” ce vine dintr-o apropiere inevitabilă a poetului adevărat de oglinzile reflexivității acute. „L-am asasinat / pe poetul / tăcerii”, scrie liricul nostru într-un „extremism” al reflecției până în spațiile albe, acea „tăcere albă”, absolută, grea de înțelesuri, de unde constatarea: „Tăcerea / un cântec de aur”. O tăcere care „sparge timpanele păsărilor”, prilejuindu-i o apoftegmă memorabilă, camilpetresciană, reformulată de un spirit lucid raționalist: „Câtă cunoaștere / atâta singurătate”... Vorba poetului:
„Vorbește tăcerea.
Cuvintele tac.”
Zenovie CÂRLUGEA
