Această culegere de medalioane critice, “De la Plumb (Bacovia) la Gustul cireșilor (Ștefan Manasia)” se dorește a fi un compendiu de momente istorice culminante ale poeziei românești ce au dat la iveală pe cei mai importanți lirici. Exceptându-l pe Eminescu, expresie a romantismului târziu de secol XIX, ne referim la momentul interbelic ce a însemnat apogeul modernității, la momentul optzeciștilor (Virgil Mazilescu, Ion Stratan, Traian  T. Coșovei, Nichita Danilov, Octavian Soviany etc.),  autori ai unor adevărate revoluții ale limbajului poetic sintonizat cu cel european, momentul douămiiștilor ce le datorează acelora mult, ca să nu zicem totul, inclusiv, derobarea de false pudibonderii, stilul colocvial enciclopedismul estetic, respirația metafizică, profetică inclusă, veștejirea dezumanizării artelor și a omului robotizat înghițit de globalizarea epocii supertehnologiei digitale, angajarea civică (Ștefan Manasia, Mihaela Oancea etc.).

Desprindem din medalioanele critice în jurul cărora pivotează cartea, George Bacovia și Ștefan Manasia, câteva fraze și versuri menite să ofere, sperăm, cititorului cheia sol a cărții: “sintaxa denotației unor fluxuri ce discreditează logica formală și gramaticală pare să pecetluiască și textele din ultimele culegeri bacoviene, fragmente cu coperțile rupte, autoironice, elegiace, sarcastic-amare, exorciste: “Nu câștig nici un gând/ Pentru a-l de-scrie,/ Compozitor de vorbe…/În culori, reverii, armonii…/ Pentru a trece tăcerea grea./ Compozitor de vorbe…/ Lumea se schimbă./ Egalitate, idei tumultoase,/ organizarea viitorului întrevăzut,/ Sunt grade, sunt posturi de răspundere (Perpetuum mobile). Iată acum crezul celui de-al doilea, al omului Manasia – patternul inimii – spre a folosi expresia favorită și recurentă a tânărului poet clujean, care este totodată și o ars poetica:  “Va veni iar o fată să îmi ilumineze carnea,/ Sălbăticiune soft, asasină tăcută./ Și, urmînd patternul inimii lui/ (Care-l exasperează de pe la patru ani),/ Manasia va ieși din nou neînarmat/ (Fluturii poartă semne amenințătoare)/ Intrînd încrezător sub spotul albastru/ (Luna cît un bănuț/ Pe trei sferturi îngropat în nisip)/ Și fata îi va mîngîia și îi va cutremura carnea/ Chiar unghiile, chiar fi rele de păr.”. (G.V.)

Iată de ce ne-am propus, printre altele, să demitizăm acea querelle des anciens et des modernes sui generis, precizând că poeții în cauză, mai ales cei din anii șaptezeci și optzeci, în estetismul lor livresc, eficiau de fapt un fel de refuz al materialismului brutal, al angajării partinice, evadând în visul utopic și în sonurile lirismului pur. Totodată, nu puțini dintre ei făceau uz de limbajul esopic și aluziv, evitând astfel, datorită unor stratageme, neadormita cenzură comunistă, dând la iveală dureroase adevăruri existențiale, disimulate de triumfalismul regimului dictatorial. 

Așadar, apelând la celebrul vers al lui Dante, trebuie să căutăm sub vălurile dublului limbaj sensul tainic (cercate sotto il velame!). „Meseria de a trăi” a poeților, al căror scop, după  Rainer Maria Rilke, este cel de a strânge mierea vizibilului spre păstrare în marele stup de aur al invizibilului, nu pare a fi  una dintre cele mai ușoare din lume: poezia va să devină  textualitate purifi cată doar prin ispășire și barbarul ritual al propriei jertfe. Am dedicat acest breviar critic cărților lor, ofertei lor poetice, uneori ignorată de critică și de cititori. (G.V.)