(fragment)

Cronica destinelor și a evenimentelor începe de pe vremea când Munții Apuseni încă nu aveau nume. Moții, muntenii, locuitorii lor îi numeau simplu: „Munții Noștri”. Fiecare munte, deal, dâmb, colină, măgură, colnic, ponor și vale avea nume, dar, luați împreună, nu aveau nume. Numele lor se naște odată cu știința geografiei. Și era anul 1847. Nu muntenii îi vor boteza, ci geografii. Și nici geografii nu erau români, ci francezi și nemți. De aceea îi vor boteza la început: Carpații Apuseni, Munții Occidentali, Munții Apusului. Numele le era dat privind hărțile, nu răsăritul soarelui.

Bazinul Transilvaniei era înconjurat de munți. Cei din răsărit erau botezați deja. Se numeau Carpații Orientali pentru că, dincolo de ei, nu mai erau alți Carpați și nici alți munți – până nu se știe unde. Dacă ei erau munții răsăritului, Munții Noștri erau ai apusului. Trăsătura lor principală era fragmentarea. Era un conglomerat de munți nu prea înalți, dar ocupând o suprafață mare și unitară. Erau sute și sute de munți, sute și sute de vârfuri și coame. Nu exista un munte masiv, înalt, compact, care să-i domine pe ceilalți și tot ce-i în jur, ca Munții Făgărașului, de exemplu.

Despre vechimea lor nu se știau prea multe. Pentru orice geolog era limpede că n-au apărut toți deodată din spuma mării. S-au înălțat în urma proceselor geologice, astfel că pe o suprafață nu prea întinsă se găsesc toate tipurile de roci: de la cele rezultate în urma erupțiilor vulcanice, până la rocile sedimentare și metamorfice. Granitul și calcarul sunt la ele acasă. Nu lipsesc gresiile, șisturile argiloase și conglomeratele. Nu-i de mirare să găsești cochilii de melci marini, liberi ori încrustați în rocă, pe vârfurile dezgolite ale munților, la peste 1.000 de metri altitudine.