„În acea noapte, după slujba făcută de părintele călugăr, se liniştiseră zgomotele, ca prin minune, care mă deranjaseră, noapte de noapte. Spre dimineaţă, după un somn adânc şi odihnitor în urma binecuvântării primite, mă trezesc şi privesc către candelă, firicelul de fitil care încă mai pâlpâia, fără ca în pahar să mai fie picătură de untdelemn. Se spune că la sfârşitul vieţii este un nou început, un început astral dincolo de ceea ce ştim noi despre viaţa noastră material-tridimensională. În liniştea senină a dimineţii zilelor de primăvară, priveam uimit la flăcăruia mică a candelei de pe etajera de lemn, care începu să crească… să crească… ca lumina unei minuni nepământene. Speriat de lumina albă ca spuma laptelui, care începu să mă învăluie, mă arunc cu faţa la podeaua acoperită de ziarele ce ţineau loc de covor persan. Nu înţelegeam dacă visam sau mai existam în realitate! De frica celor ce le vedeam, am început să mă trag puternic de urechi, cu amândouă mâinile până când, cred, că le învineţisem de-a binelea.” (fragment)