„O văd pe Andreea Nanu ca pe un dirijor care și-a împărțit orchestra, exersând în camere separate: instrumente cu corzi, apoi suflători, apoi percuțiile… într-o arhitectură epică amplă, aproape paradoxală. O scriitură care practică destinul simfonic; un roman de eufonii, de puritate senzorială, de sinestezii care corespund unei viziuni estetizante asupra vieții. Tetralogia Andreei Nanu are nevoie de un cititor rafinat, capabil să palpite în fața unei proze inițiatice care cultivă transfigurările, chiar și metempsihoza… o proză care răstoarnă radical orizontul pervertit din literatura de astăzi. Avem un punct de vedere auditiv și olfactiv – însuși diafanul, inefabilul care fecundează toată carnalitatea și concretețea – și un al șaselea simț, ce învăluie totul… O văd pe autoare ca pe un copil de o puritate absolută care se uită la un acvariu enorm. Privește această lentoare extraordinară, coregrafia peștilor din altă lume. O privire hipnotică și hipnotizantă pe o realitate care merge, invariabil, au ralenti. Totul este încetinit, totul este lăsat ca pe un fund de mare pe care evoluează cele mai ciudate specii de pești. Este acolo o forță uriașă, misterioasă ca nașterea și moartea.” (Dan C. Mihăilescu)

„Încercând să definească barocul, Edgar Papu a vorbit de un fast al declinului, folosind ca exemplu splendoarea culorilor dobândite toamna de frunzișul arborilor. Dacă ar fi trăit, marele om de cultură ar fi fost încântat să citească romanul Timpul splendorii de Andreea Nanu, care îi confirmă ideea. În acest al patrulea volum din tetralogia sa inspirată de poetica anotimpurilor, autoarea încheie ceea ce s-ar putea numi o saga a familiei Tauber așezându-și personajele în lumina melancolică a toamnei. Pictură, muzică, literatură se întrepătrund armonios, ca într-o sinteză a artelor, pentru a reprezenta dâra de farmec pe care o lasă trecerea unui om ales prin lume.” (Alex. Ștefănescu)