Cu trei zile înainte de sărbătorile de Crăciun, pacientul Silvestru Ponor fu găsit la prima oră a dimineții decedat; evenimentul survenise fie înainte fie după miezul nopții respective, nu s-a putut stabili cu precizie ora și în consecință nici data calendaristică exactă. În certificatul de deces i se trecu data de 22 decembrie (22, numărul zilei, plus 12, numărul lunii, adunate dau 34. Iar 3+4=7. Deci tot numărul stelelor din septuorul ceresc. Poate nu o simplă coincidență). Zăcea liniștit pe partea stângă, cu mâinile împreunate pe piept, capul ridicat către spate și cu ochii deschiși privind în sus pe fereastră. Șansa întrevăzută de reputatul specialist oncolog de la clinica din București nu se împlini conform urării sincere adresate, deși se încadra în parametrii fixați cu maximă acuratețe. Dacă Silvestru ar fi putut răspunde la întrebările puse unui om in articulo mortis, ar fi confirmat că ultimul lucru pe care l-a luat cu el dincolo, ca imagine cosmică, era figura constelației septuorului numit Carul Mare. Și că gândul ultim cu care și-a încheiat existența de ființă rațională a fost că relația dintre cele două cifre care îi alcătuiau suma vieții acordate lui între semenii tereștri era una de aritmetică simplă: 5+2=7, exact numărul stelelor din constelația metropolă a ființei sale. Iar împreună, ca număr finit din două cifre alăturate, alcătuiau maximum-ul de existență acordat inșilor de excepție pe acest glob astral propice evenimentului singular cu numele de bios. În vremurile când oamenii abia începuseră a înțelege ceva din filosofia numerelor, media existenței hominizilor era cu zece-douăsprezece trepte mai mică. Însă dacă inși deosebiți înțelegeau că rostul vieții lor este și unul suprapersonal și se dedicau slujirii adevărate a semenilor, li se mai acorda pentru aceasta acel bonus temporal în prelungire. După care, puterea de a mai face cu succes oficiul liber consimțit și benevol asumat dezertându-i, era inutil în a stărui să mai încerci, căci forța vitală necesară acestui scop era natural epuizată...