• Nou

PLOTIN - Despre bine sau despre unu

30,00 lei

(30,00 lei buc.)

Traducere și interpretare de Dan TOMULEȚ

COLECŢIA: UNIVERSITAS - Seria Filosofie

TITLU: Plotin - despre bine sau despre unu - Enneade VI. 9., Enneade V. 4.

ANUL APARIŢIEI: 2024

ISBN: 978-606-49-1145-2

NR. PAGINI: 262

FORMAT: 13x20

Cantitate
In stoc

Cu siguranţă, multora dintre noi ne este familiară experienţa vizitării unei peşteri. De cele mai multe ori însă, facem lucrul acesta în grupuri organizate şi vizităm peşteri amenajate în scop turistic; sunt peşteri luminate electric şi dotate cu trotuare, balustrade şi pasarele. O astfel de vizită nu ne pune însă în contact cu realitatea peşterii, ci ne oferă o peşteră transformată în spectacol şi peisaj subteran, un peisaj pe care‑l admirăm de la înălţimea septică a confortului nostru. Astfel, întâlnirea noastră cu lumea subterană nu mai diferă radical de întâlnirea cu lumea supraterană. Există, desigur, o schimbare de mediu – luminozitatea, umiditatea şi temperatura sunt altele – dar, asemenea lumii exterioare, şi lumea interioară a peşterii a fost aranjată, chiar cosmetizată, pentru a scoate în evidenţă for‑ mele. Cu totul altfel stau însă lucrurile când vizităm pe cont propriu o peşteră neamenajată; mai ales după ce stingem lumina lanternelor şi păstrăm tăcerea. Confortul şi siguranţa ne sunt acum contestate şi acesta este momentul în care întâlnim cu adevărat realitatea mediului subteran, a cărui esenţă nu se compune din formaţiunile carstice, ci mai degrabă din perfecţiunea întunericului şi a tăcerii. Lumea, cu zgomotul formelor ei, nu ne mai blochează aici întâlnirea cu desăvârşirea liniştii. În peşterile luminate, ducem cu noi exteriorul şi ne lăsăm furaţi de forme, care asurzesc urechile sufletului. Dar în adâncul peşterii neluminate, liniştea devine prezenţă, iar singurătatea se transformă în groază sau tovărăşie. Peştera pretinde o convertire a sensurilor şi a experienţei. Pentru sufletul spiritu‑ aliceşte sensibil, realitatea ei devine religioasă; şi nu este de mirare că omul străvechi a populat mediul acesta cu forme exterioare, ca ofrandă sau cu intenţia de a da tainei un chip familiar. Aici, în adâncul peşterii, liniştea se îmbracă în măreţie şi întunericul se pătrunde de grandoare. Peştera a fost sanctuarul original, reprodus apoi de marile incinte sacre, în care icoanele şi statuile erau lăsate în antecamera naosului. Tratatul Despre bine sau despre Unu este încercarea lui Plotin de a‑l călăuzi pe cititor prin sanctuarul filosofiei şi al spiritualităţii sale, către naosul acesteia. El ne va vorbi, în final, despre completa absorbţie în pacea supremă, nederanjată de nimic, întrucât toate valorile care ar putea genera vreo mişcare au fost deja străbătute. Tihna supremă pe care o întâlnim aici nu este însă apatică, întrucât sufletul nu pătrunde într‑o realitate neinteresantă sau nesemnificativă, ci dimpotrivă, se înfăţişează în însăşi inima valorii care conferă valorilor valoare. Experienţa liniştii supreme este marcată de maximă trezie; şi cu toate că sufletul nu are de‑a face cu nimic determinat, el savurează condiţia axiologică a neclintirii supreme însăşi. El trece de frumuseţea accesibilă în separaţie, pentru a accesa nemijlocit frumuseţea Unului, o frumuseţe pe care o asumă transformativ şi care‑i parvine printr‑un act de auto‑revelare către ea însăşi. Împrejurul frumuseţii se distribuie apoi frumuseţile, care compun corul virtuţilor, sufletul aflat în compania divinităţii hrănindu‑se cu inteligenţă şi adevăr. Pentru Plotin, virtuţile sunt forme ale purităţii sufleteşti, Unu fiind dirijorul nemişcat al acestui cor care‑i cântă strălucirea. Virtuţile sufletului compun slava divină cu care se învăluie sufletul revenit din celesta companie. În ele vede el mai întâi chipul celui nevăzut şi cu ele se întoarce din prezenţa lui, ca un arhiereu împodobit cu icoane sfinte. Totuşi, ceea ce se petrece dincolo de catapeteasma icoanelor şi în absenţa lor este contemplaţia şi comuniunea dinăuntru. Acolo nu mai este nici statuie şi nici icoană, ci este divinul însuşi. Sanctuarul interior este gol, pentru privirea care caută forme şi imagini, dar este plin, pentru ochiul care vede vederea. Ceea ce‑l aşteaptă pe închinător în încăperea goală a sanctuarului este comuniunea cu realitatea divină, nu comuniunea cu reprezentările ei. Structurile templelor caută să imite în materie această ordine a experienţe. Arhitectura, ritualurile, costumele şi discursul sunt tot atâtea instrumente ale unei contemplaţii terţiare, întrucât contemplaţia secundară are loc în corul virtuţilor, iar cea primară e întâlnirea cu taina însăşi. Puţine sunt, aşadar, lucrurile care se pot spune despre lucrurile care nu se pot spune. Poate ar fi mai bine să păstrăm o tăcere deplină în prezenţa liniştii, căci în privinţa ei tăcerea spune mai mult decât poate spune vorbirea. Sunetul nu poate spera decât să o pună în evidenţă, diminuându‑se. Aşadar, dacă vorbim totuşi despre lucruri care nu încap în cuvinte, facem lucrul acesta, nu pentru a le prezenta, ci doar pentru a le indica, adică pentru a atrage atenţia către ele. Aceasta este atitudinea pe care o adoptă şi Plotin în tratatul său Despre bine sau despre Unu. Tăcerea este mai adâncă şi mai înţeleaptă decât vorbirea, dar ea nu se revelează vorbitorilor decât prin întreruperea vorbirii, o întrerupere care‑i scoate în evidenţă semnificaţiile. O anumită vorbire devine astfel modul în care tăcerea se oferă comprehensiunii vorbitoare şi totodată uşa prin care pătrundem în sanctuarul liniştii. Cuvântul este lumânarea care ne luminează calea până în pragul incintei sacre, o lumânare cu care pătrundem în această incintă, numai după ce i‑am stins flăcăruia. Când vorbitorul tace, se apropie de realitatea a cărei esenţă este liniştea, dar numai vorbitorul poate să tacă şi numai cuvântul poate rupe tăcerea. Vorbirea la care ne referim aici nu este doar cea lingvistică. Omul înţelege o limbă mult mai adâncă decât cea obişnuită, o limba eidetică, a formelor, şi dincolo de ea, cuvântul tăcerii. Heidegger a afirmat că omul există discursiv în lume, şi afirmaţia aceasta exprimă un mare adevăr, plotinian însă, trebuie să înţelegem că adevărata discursivitate umană este cea eidetică. În sensul acesta, întreaga existenţă este rostire, dar nu o rostire a omului, ci o rostire către om şi care‑l face om. Suntem astfel rostiţi întru fiinţă împreună cu realitatea noastră înconjurătoare, şi vorbim despre lucruri folosindu‑ne de capacităţile noastre lingvistice naturale, dar cuvintele nu sunt decât nişte ilustrări ale eidelor. Existenţa ne este discursivă, dar esenţa discursivităţii este ontologică. La Plotin, limba este vehiculul fiinţei, în timp ce fiinţa este rostirea primă, prin care tăcerea eternităţii se întrerupe pe sine. Tratatul Despre Unu sau despre Bine ne invită să parcurgem calea care leagă lumea noastră de abisul tăcerii originare; e versiunea neoplatonică a scării lui Iacov.

(Dan Tomuleț)

9786064911452

Referințe specifice

Recenzii

Scrie o recenzie

PLOTIN - Despre bine sau despre unu

Traducere și interpretare de Dan TOMULEȚ

COLECŢIA: UNIVERSITAS - Seria Filosofie

TITLU: Plotin - despre bine sau despre unu - Enneade VI. 9., Enneade V. 4.

ANUL APARIŢIEI: 2024

ISBN: 978-606-49-1145-2

NR. PAGINI: 262

FORMAT: 13x20

Scrie o recenzie

S-ar putea să-ți placă și