"Micul Paris, de care se vorbește cu atâta nostalgie astăzi, este mai degrabă legat de muzică și restaurante, decât de o bunăstare socială. Nu trebuie să-l idealizam prea mult, așa cum este tendința câteodată. Naționalismul în creștere al românilor, tendințe comunizante, evreimea care făcea business și romii care cântau peste tot: așa trebuie să vedem Bucureștiul interbelic. Afacerile în domeniul muzical înfloreau, interpreții erau bărbați, femei, romi, evrei, greci, aromâni, iar noi greșim să luăm totul la grămadă ca fiind tradiții pur românești. Lupta a fost cu atât mai crâncenă cu cât meseriile legate de muzică și divertisment nu erau considerate serioase, iar cei care le practicau erau numiți „cioflingari”. Tradițional, în România munca însemna lacrimi și sudoare. Să cânți o noapte întreagă zâmbind mereu, să fii îmbrăcat în smoching, să miroși a parfum, să fii sărutat de cucoane la sfarsit, iar acesta să fie felul în care aduni un purcoi de bani nu putea fi considerată muncă."