Bănuiești de la început: e vorba de dinamica iubirii. Femeie devii, nu te naști, spune Simone de Beauvoir, iar acest traseu e urmărit din poem în poem. Fiecare dedicație – un bărbat iubit. Fiecare bărbat iubit – o carte din bibliotecă, un autor, un artist, un gânditor. Fiecare autor – o poezie. Fiecare poezie – o sobră, mascată declarație de dragoste. Un drum prin bibliotecă, artă, cultură (completat splendid de inițiaticele desene cu metamorfoze ale lui Constantin Cioc). Rutele intime sunt infinite și fiecare femeie parcurge una anume, care o definește. Cristina Bogdan o dezvăluie pe a ei. Pleacă de la Rilke, Mircea Ivănescu, Cehov și ajunge – pe un traseu al libertății, care îi include, între mulți alții, pe Magritte, pe pictorul bisericii Kretzulescu și pe Apostolul Pavel – la linia de sosire, unde femeia îl (re)găsește pe bărbatul ei real. În care se adună câte ceva din toți ceilalți. El este deznodământul. Cred în debuturile poetice târzii.

Ioana Pârvulescu

Mișcarea înseamnă viață, uneori inima bate repede, din diverse motive, poate din graba de a fi fericit(ă), poate pentru a desăvârși frumusețea dragostei. Și asta se întâmplă în această carte a clarității sufletului, prima enumerare de minuni semnată de Cristina Bogdan. O serie de dedicații culturale și în final și personale, intime, care construiesc fragmente de lume ce poartă încântările vieții în miezul lor, printr-o tehnică poetică de redare, asamblare și sublimare fără condiționarea sonorității și fără nimic suplimentar dincolo de surprinderea stării de grație. Un rotocol de fum vrăjit, o aromă a „bucatelor frumos aranjate” în cuvinte, o ordine a sentimentelor care se impune cu grație și eleganță. Cehov, Dostoievski, Tarkovski, Saramago și mulți alții devin interlocutori naturali ai poetei într-o dezvăluire a propriei ei lumi, de lumină și speranță, în care învinge îndoiala și teama, topindu-și în final aurul în iubitul real, pe făgașul unor versuri cu un perfect echilibru de respirație și intonație.

Bogdan O. Popescu

Cristina-de-hârtie scrie poeme – lui Mircea Ivănescu, lui Paul Celan, lui Brâncuși, Micului Prinț, zugravului bisericii Kretzulescu și altor câteva zeci de băieți, printre care și tatăl ei și „cel mai real dintre iubiții ei imaginari”, Bogdan. Ceea ce mi-a amintit, firește, de scrisorile lui Herzog al lui Bellow către o galerie de prieteni și inamici imaginari la fel de bogată; însă admirabila diferență specifică a Cristinei Bogdan e că, spre deosebire de Herzog cel cu inima frântă al lui Bellow, ea e convinsă că „inima e adevăratul organ reproducător”. Că totul se produce în inimă – și totul se reproduce în inimă. Iată, cu adevărat, o poezie care nu ne mai lasă să uităm că avem inimă.

Radu Vancu