Inimitabilă, vocea poetului Ion Munteanu mărturisește neîncetata rătăcire printre meandrele memoriei, mergând când spre cele mai apropiate figuri ale filiației pământești (mama, tatăl, fiul), când spre „părinții spirituali“, filosofii greci (Heraclit, Platon, Socrate, Diogene, Thales, Pitagora). Este vocea unui om care face din dubla sa moștenire, genetică și spirituală, un eveniment cosmic. Ceea ce vrea această voce să imortalizeze prin intermediul scriiturii este o modalitate de a atinge veșnicia copilăriei, a iubirii, a tinereții. Poemele lui Ion Munteanu sunt toate atașate la această memorie, pe de o parte personală (subiectivă), pe de alta transpersonală (universală). Poeme hrănite de savori erudite, dar și de experiențe trăite, trimițându-ne cu gândul la așa numitele ritournelles din secolul al 17-lea. Muzica lor se face auzită din marea însorită a paginii, acest spațiu ritmat de valuri și de clopote încântătoare, care anunță logodna visului cu acea realitate pe care eul o experimentează în timpul periplului în lumea stării de veghe. Sau cu cea în care eul și sinele se întrepătrund într-o asemenea măsură încât nu mai pot fi diferențiate. (Denisa Crăciun)