A fi bun sau a fi ne-bun? – iată întrebarea stranie a acestui sfârşit de mileniu. Care este pragul care desparte normalitatea de nebunie? Cât de periculoasă este alterarea valorilor morale care prefac pe om din „bun” în „ne-bun”? Cât de mult contează sănătatea (implicit, bunătatea şi echilibrul) sistemului social pe care fiecare om, fiecare conştiinţă trebuie să îl apere aşa cum îşi apără propria fiinţă, pentru a nu risca să cadă în prăpastia care se deschide de pretutindeni, atunci când valorile comunitare sunt puse sub semnul întrebării?
Dar îşi dă oare seama nebunul de propria sa ne-bunie, atunci când majoritatea care îl înconjoară reflectă acelaşi chip etic desfigurat? Nu cumva, înrădăcinat într-o lume a nebuniei omniprezente, „nebunul” - bun în sinea lui, dar ne-bun în şi prin societate - socoteşte nebunia ca fiind „normală” – deci bună –, iar pe cel care sesizează starea de nonconformitate cu esenţa etică a fiinţei sale, deci pe cel care-i denunţă nebunia, ca fiind ne-bunul, incapabil de a adera la lumea nebună (pe care el o percepe, totuşi, ca fiind bună)?