„…eu nu dau fata la școală; fata să învețe douăzeci de clase și tot la cratiță rămâne… nu dau fata la școală, că eu nu mai am ajutor” – povestește despre sentința tatălui său o bunică nepoatei sale, studentă, care avea de realizat un interviu ca lucrare de seminar la facultatea de jurnalism. De fapt, tema tuturor studenților din anul de studiu a fost înregistrarea unei istorii de viață cu un om în vârstă cu puține clase terminate, după regulile istoriei orale. Inițial, am dorit să vedem dacă o persoană care a terminat mai puțin clase este capabilă să inspire următoarei generații să nu reproducă condiția sa socială, ci să o stimuleze să facă un pas înainte prin școală. Rezultatul a fost remarcabil. Prin invitarea la povestirea propriei vieți a subiecților, studenții au înregistrat mai multe fenomene ascunse, decât cele preconizate. Pentru că istoria celor „mici”, a celor care nu lasă documente scrise prin ei înșiși, îi surprinde totdeauna pe cei obișnuiți cu „marele” trecut. Zoltán Rostás

Unele interviuri m-au făcut să plâng, m-au emoționat, fie pentru că unele povești au fost foarte triste, cu copii care n-au putut fi îngrijiți bine și care au murit, sau cu femei care s-au ascuns ca să nu fie violate de ruși, cu oameni care au rămas fără pământ și animale în urma colectivizării, sau ale unor copii înfiați la vârste fragede (destul de frecvente în această carte), fie pentru că acolo, în cuvinte, era o poezie inefabilă, extraordinară. Deseori în aceleași interviuri am găsit și un umor extraordinar, care arată inteligență și înțelegere a vieții și care m-a făcut să râd în hohote. Irina Munteanu