„Știu că malurile cu mărinimia lor telurică și zăvoaiele cu misterele lor mă așteaptă și azi la priveghiul timpului netrecător, când pasiunea pentru natură și artă ne-a înfrățit pentru totdeauna. Și totuși, de ce maluri? Să fie pictura viața mea de rezervă? La întâlnirea dintre luminile și umbrele pe care le avem cu toții și unde se constată gramajul unei conștiințe de sine? Arta – ca o tulburare de sine, dar, mai degrabă ca o clipă de spaimă a vocației nu numai resimțită, dar și expusă, atunci când nimic nu-ți mai poate alunga nevoia de a-ți așeza fața în tiparul dinainte pregătit de har, atât cât este acesta. Pictura – poate, un drum clar și obscur în același timp; drum pe care îl putem compromite chiar pășindu-l, și asta doar pentru a adăuga calvarului nedumeririlor încă o mirare – posibil autentică. O constantă a preocupărilor mele tematice – malul – ca loc preferat al unei suspendări între cer și ape, teritoriu dramatic, falie în ființa naturii, își relevă rolul său mai mult decât geologic. Acest puternic decor – cortină vie ascunzând posibile orizonturi – paradoxal, crește adâncindu-se, devenind corpul teluric al unei clepsidre, prin care același timp se scurge, de data asta însă, compus din tente de culoare, desfășurate dinamic și cu ostentație cvasiabstractă.”

Autorul

„Cu cât frământările personale devin subiect al circuitului nostru interior, cu atât insularitatea noastră are o derivă mai controlată, către orizonturi tot mai virtuale.

Numai un solitar poate fi cu adevărat solidar, exhibând devotamentul lui dureros față de ceea ce-i penetrează insularitatea, mărindu-i acesteia nu numai teritoriul, dar și orizontul ce o înconjoară matern.

Aș vrea să simt că mi se repară insula, îngrijită de geniul unui suflet constructor, pentru a retrăi dimineața cugetului, sub soarele privirii care-mi luminează curajul de a mai trăi.”  

fragment