Ziua cea mai albă

Am regăsit în romanul "Ziua cea mai albă" frumusețea astăzi cumva pierdută, a unei lumi spre care tindem în mod natural, calm, în serile în care deziluziile și angoasele timpului prezent, haosul și febrilitatea căutărilor (de sens?) fără sens se diluează fin, eliberându-ne cât să mai putem sorbi un strop de „noi înșine”. Mult timp n-am crezut să mai descoper în literatura noastră așa o cheie – complexă, magică și, în mod neașteptat, la îndemână. O cheie literară și, în același timp, o cheie muzicală, care ne ajută să recreăm portativul vieții obișnuite, spațiul culorilor, al sunetelor – crescânde, apoi descrescânde –, al gândurilor, al sentimentelor ce uneori ne macină în tăcere, alteori ne locuiesc zgomotos, însuflețindu-ne, îmbogățindu-ne fără încetare. O cheie cu care pătrundem firesc într-un spațiu al naturaleții, al amintirilor, al conexiunilor imaginare (de ce nu?) cu „totul” (cu oamenii din trecut, cu copilul de altădată...) – un spațiu mobilat neîntrerupt prin cuvinte de-o frumusețe fără seamăn, ingenuă și caldă. În ciuda ancorării personajelor, locurilor, întâlnirilor sale pe tărâmuri deloc neaflate – călătorim timid de la București la Văleni ori, poate, la Sinaia –, aș asemăna romanul Andreei Nanu cu o pictură fantastică, pe care, oricât ai fixa-o cu privirea, nu reușești să o memorezi mecanic ori să-i epuizezi farmecul. Poveștile de viață se împletesc într-un dans infinit, încântător. Cititorul este astfel atras într-o lume sine initio, sine fine, pe care începe să o exploreze oarecum singur, nestingherit (căci autoarea noastră face povestea atât de curgătoare încât ei, Andreei Nanu, nici nu îi mai simțim prezența). Călătorim cu Anna, Maxim, Letiția, Dan, Lete (Le-te, ce frumos!), ajungem la un moment dat să ne pierdem în povestea lor pentru ca, la final, în mod cu totul și cu totul neașteptat, autoarea noastră să ne transforme din nou în spectatori, în spectatorii unui concert neanunțat de dinainte: „Danse macabre” (Saint-Saëns). Ideea singurătății, a incertitudinii intră în scenă... Intră în scenă trezind emoții puternice în fiecare dintre noi. Noi – cei care am vibrat cuminți de-a lungul romanului în acordurile alese cu grijă și măiestrie de autoarea noastră, deopotrivă compozitor și dirijor. Noi – cei care, la final, suntem invitați să ne reluăm locurile în propriile vieți, de-acum continuând – poate – a reflecta la locurile comune, la ceea ce ne leagă ineluctabil de personajele din carte (singurătatea, incertitudinea?), continuând a visa la frumusețea inefabilă a unei lumi ample. După încheierea primei părți a spectacolului, a Zilei celei mai albe, nu ne rămâne decât să exclamăm: Magnific!