„Numele meu este Ken Wright. Sunt american, profesor de limba engleză și nu am talent de scriitor nici cât un pușcăriaș din Brazilia căruia i se scade din pedeapsă dacă face rezumate la ce citește. Dacă citește. Noroc de faptul că această carte nu e scrisă de mine. În schimb știu să recunosc umorul ironic, fin, ușor absurd uneori, așa cum o să găsiți din abundență în paginile ce urmează. Unde le-am găsit? Întotdeauna îmi dorisem să locuiesc o vreme în China, așa că, atunci când mi s-a propus să predau semantică și morfologie într-o universitate din Shanghai, acum un an, nu am stat pe gânduri și am acceptat. Mi se oferea un salariu mai mult decât decent și cazare pe undeva aproape de campus, deși m-aș fi dus acolo și dacă ar fi trebuit să-mi închiriez eu vreo magherniță la periferie. Apartamentul se afla la ultimul etaj al unei clădiri cu doar trei niveluri și era, de mulți ani, locuința temporară a profesorilor străini din programul de teacher exchange (schimb de profesori, n. tr.). Înaintea mea stătuse acolo o profesoară de literatură, o compatrioată. „Frumușică?” am întrebat eu, deși îmi era indiferent. Cel întrebat, un chinez tipic, scund și mereu cu zâmbetul pe buze, care mă ajutase să mă instalez și de la care aflasem acest amănunt, zâmbi și mai larg, ca și cum ar fi auzit o glumă. În 6 Iulian Mardar timp, aveam să învăț că acesta era modul lor de a evita să răspundă la întrebările ce li se păreau nelalocul lor.” (fragment)