Primele cinci minute sunt cele mai grele. Îți vine să fugi, să abandonezi, să muști din asfalt; să iei o gură de mortar și s-o mesteci în dinți ca pe gumă... Să urli ca lupul, ceea ce se întâmplă: lângă tine, Nelu Mic asta și face în clipa de față... Așa se va trece de azi încolo viața ta: între două lopeți de nisip aruncate în burta betonierei. Viața stacomanului se măsoară în tone de material îngurgitat de nesățioasa betonieră: var, nisip și ciment. Sudoarea îți curge de sub cască pe lângă urechile pleoștite și, cum stai așa aplecat lateral, doi picuri mari se preling pe arcadă, apoi pe lentila dreaptă a ochelarilor, deja stropită din belșug cu mortar. Mortarul se întinde pe toată suprafața, dizolvat de sudoare, nu mai vezi nimic înaintea ochilor... Deasupra betonierei se află totdeauna un nor de colb cenușiu, ca un duh necurat: var și ciment amestecat cu particole de „praf cosmic”... În ea se prepară în clipa de față supa primordială, amestec de amoebe, stele, cuacervate...