„Tânărul mânuia metodic, dar repede, o mulțime de tăblițe din lutul cerut ca unic material. Panachidele erau marcate fiecare cu incizii sistematice, apoi încleiate cu o emulsie din aceeași argilă pe pereții imaculați ai palatului. După exact șapte săptămâni, șapte zile și șapte ceasuri, ușa se deschise și omul nostru, epuizat și slab, dar cu ochii smintiți de fericire, descrise o voltă cu mâinile sale pricepute, invitând zeul și curtenii în Palatul Cosmic. Dar... zeul se cutremură văzând o înșiruire de semne geometrice, ordonate, repetitive, într-o gamă cromatică ternă. Un vuiet jalnic cuprinse dregătorii, poporul și animalele din ogradă.
Deodată, consistența proteică a semnelor, senzitivă într-un fel nepalpabil, porni dansul creației, toate culorile și miresmele lumii omenești și cerești se insinuară în palat, timide la început, frenetice la urmă. Semnele se făcură atribute, atributele simboluri, simbolurile cuvinte, cuvintele viață și viața culoare. Zeul a plâns, prima și ultima dată în nemurirea sa patetică, fecundând Ținutul Veșnicei Primăveri cu bunăstare și înțelepciune.
Tânărul și-a luat căruțele cu argilă și s-a întors acasă; păstra același surâs, nepăsător la freamătul lumii. Pe unde trecea, lăsa în urmă ucenici, care de care mai pricepuți. Cu timpul, lumea l-a uitat.
Zeul s-a suit la ai lui, alții luîndu-i locul.
Ținutul Veșnicei Primăveri s-a înroșit de sânge, la scurt timp după dispariția zeului și nu mult după plecarea tânărului zănatec.
Oalele de pe Vale au rămas nevândute și femeile sătenilor s-au recăsătorit cu războinicii din nord.
Doar semnele au rămas, ruine spirituale, în amintirea faptei celei bizare a mânuitorului de cuvinte.” (Ovidiu Calborean)