Niciodată nu m-au convins portretele de familie. Fotografiile cu zâmbete largi, cu mame care-și țin mâna, afectiv, pe umărul soțului preaiubit sau al unicului lor copil. Poate pentru că la noi a fost altfel. Pe bune, nouă nu ne-a ieșit asta niciodată. În plus, eu nu sunt unica, mai e și Adelina, sor-mea. Cât despre tata… numai mama știe ce a făcut cu el, cu adevărat. De când eram mică mă uitam la portretele astea. Îmi ieșeau în cale la tot pasul și mințeau. Mințeau pe față. N-avea cum să fie adevărat tot ce lăsau să iasă-n afara lor, din moment ce eu n-am reușit să fac nimic ca să schimb lucrurile, chiar și-atunci când aveam „superputeri”. Din copilărie ți se spune cum și cine trebuie să fii. Când ești mic visezi mult, dar când crești, ești dator să te trezești. M-am trezit și eu. Cam brusc, ce-i drept. A trebuit. După acel episod care a împărțit totul într-un - înainte - și un - după- . Ca la diete. Nu cred în diete. Sunt o silfidă, oricum. Doar la diete se pune problema unui „înainte” și a unui „după”. În viață nu e nimic delimitat atât de clar pentru că totul se schimbă permanent. Ne schimbăm. Eu m-am schimbat atât de mult până am ajuns aici. O umbră. Unii nu-și iubesc umbrele pentru că știu prea multe. Încă nu m-am hotărât cine sunt. Mă cheamă Nico, am 19 ani, iar timpul mi-e unicul amic. Niculina, pe numele complet, dar evit s-o spun. Sună mai mișto așa și, oricum, Poliția încă e pe urmele mele și ale maică-mii de la evenimentul ăla care a schimbat totul. Momentul când am început să cresc.