„Textele din această carte sunt articole apărute în presă de-a lungul anilor, în ziarul ACUM din Tulcea și în revista La Drum/ Revista călătorului, în conferințe sau în spectacole. Ele vorbesc, toate, despre România, înțelegând prin formulă țara, istoria ei și poporul, luate împreună, într-o vreme în care despre asta nu se mai vorbește deloc, dintr-o plictiseală anunțând sfârșitul de lume; într-o vreme în care, prea mult, cred, se vorbește doar despre români (răsună obsesiv acest cuvânt în toate emisiunile de știri ale televiziunilor «de profil», fundamentând esențial și viguros noua limbă de lemn!), ca despre multe bucăți din ceva, nedefinit: «Românii vor plăti benzina cu 50 de bani în plus la pompă...», asta sunând cam ca o informație cu manta despre Paștele Blajinilor, adică al acelor omuleți mici - desigur, tare blajini - despre care nu se știe mai nimic și care nu prea știu nimic, dar altfel, de treabă oameni, sau ce-or fi. Atacurile de zi cu zi săvârșite de noi înșine asupra noastră înșine, se dezvoltă și ele și se succed cu o voluptate vicioasă, din 1990 încoace, departe de cumpătare, rezonabil și sens, astfel încât ne putem întreba, cu îngrijorare justificată, ce-or înțelege despre ei, țara și poporul lor tinerii născuți după evenimente și dospiți, zi după zi, de când au deschis ochii, în această vătămătură rău pansată. Am scris aceste texte, la vremea respectivă, pentru că am simțit nevoia să le scriu, apărându-mă pe mine de ceea ce simțeam drept o agresiune: nedreptate, minciună, discriminare, indiferență, ignoranță, uitare, ofensă. Căci, într-un fel, „România sunt eu” este un – posibil – slogan, valabil, cu sau fără vrerea noastră, pentru fiecare dintre noi. Simțeam și atunci, ca și acum, aceste agresiuni repetate ca pe micile tăieturi de la bărbierit, adăugându-se dimineață de dimineață, după ce ieșeam din cadrul strict și atât de frumos al familiei mele spre lumea din jur, fie ea întâlnită pe stradă, prin instituții sau pe canalele media, revărsată fără contenire. Eu, lumea mea, nu eram așa, deci România, istoria și poporul ei nu sunt așa! Am simțit, deci, nevoia să spun asta public, fie că pare, fie că nu pare interesant, din imposibilitatea de a asista pasiv la ceea ce-mi părea a fi o încolonare a orbilor.” (Dan Arhire)