Povestea care urmează a început într-o zi caldă din vara anului 1599, la Dobârlău, un mic şi liniştit până atunci sat din Transilvania, aşezat la marginea unei pă¬duri de stejari seculari, unde curgea un pârâu rapid şi limpede, cu multe bulboane agitate. Ceva mai încolo, spre drumul mare, se întindea cât vedeai cu ochii, o câmpie încă verde în acea vară încinsă. Satul era atât de mic şi de însemnat – cu mai puţin de zece case adunate în jurul une biserici – că nu apă¬rea pe nici o hartă, nici a Imperiului Habsburgic, nici a Imperiului Otoman. De-a lungul acestei povestiri va fi vorba despre ieni¬ceri, uneori numiţi în mod greşit, ieniceri turci. De fapt, în acest sfârşit de secol al XVI-lea, ieni¬cerii nu erau turci. Acest principal corp de armată al Imperiului Otoman (yeni çeri, soldaţi noi), a fost creat pe la jumătatea secolului al XV-lea sub domnia sultanu¬lui Murad I. Era compus în cea mai mare parte din tineri luaţi cu forţa de mici din familiile creştine din teritoriile ocupate de turci, printr-un sistem de recrutare obligato¬rie denumit devşirme. Odată luaţi, copiii erau duşi la Constantinopol unde erau supuşi unor controale fizice şi mentale. Cei mai fru¬moşi şi mai ageri la minte erau trimişi să slujească la pa¬lat, iar ceilalţi erau încredinţaţi ienicerilor ca să devină soldaţi. Însă cei mai mulţi dintre ei sfârşeau vânduţi ca robi.