„Venind dinspre Carpați, crivățul cumplit spulbera zăpada pe strada pustie a satului nostru, Bozovici. Numit astfel datorită unei plante care creștea din belșug prin împrejurimi, bozul, sau poate mai degrabă după numele primului lui proprietar, un anume Lazăr de Bozovici sau Lazăr Almajanul, fost om de încredere al regelui Matei Corvin. Sătucul nostru, situat în Banat, deasupra confluenței a două râuri, Nera și Nimiș, se bucura, în general, de un climat foarte plăcut. Anul acela însă, precum și ceilalți care au urmat, au făcut excepție de la regulă. Înfrigurați, ne adunam cu toții în jurul sobei de faianță albă, ale cărei flăcări luminau încăperea, desenând pe pereți umbre înfricoșătoare. ... În acele momente de groază, instinctele noastre erau atât de ascuțite, încât puteam auzi până și zgomotul fin al fulgilor de zăpadă lipiți pe geamul înghețat al casei noastre. Pe vremea aceea, la țară, totul ne părea așa de îngrozitor, deoarece, conform unei credințe populare, foarte înrădăcinate în mintea noastră, fiecare element al naturii exprima o forță bună sau rea, în funcție de ce ne aducea: încurajare sau, dimpotrivă, teamă. Astfel, timpul prost nu putea fi decât opera unui element rău, precum cel frumos era orchestrat de cel bun.” (Felicia Truffier)