Mi se pare că încă aud strigătele. Strigătele pline de spaimă care
cer mântuirea. Cer dreptatea. Dar se gândește cineva că dreptatea este
doar o consecință a propriilor fapte?! De cele mai multe ori oamenii
uită. Uită până și ce caută. Doar caută. Se pierd pe drumuri pe care nu
și le pregătesc, în vieți pe care nu le mai înțeleg. Atunci caută sprijin.
De aceea de multe ori se învălmășeau la porțile mănăstirii. Veneau
să caute liniște. Să-și mărturisească păcate. Să vadă un colț de rai.
Așa era considerată mănăstirea de foarte mulți. Ascunsă între dealuri,
cu ziduri albe nu foarte înalte, străjuite de o poartă solidă de lemn.
Se vedea de departe, între dealurile înverzite, sub sclipirile razelor
soarelui. Din spatele zidurilor, crucea unei biserici din piatră se ridica
triumfătoare spre cer, căutând parcă să îl îmbrățișeze. O însoțeau
imnuri de slavă cântate de păsări, de greieri și de alte insecte. Vocile
oamenilor erau mai puține. Atunci când o vizitau, toți vorbeau aproape
în șoaptă. Să nu tulbure nici divinitatea, nici rugăciunile călugărilor.
Mai ales rugăciunile călugărilor. În chilii scunde, strâmte, mănăstirea
adăpostea doisprezece locatari. Oameni de treabă, muncitori, plini de
credință. Așa se spunea. Cu mai multă credință decât alții. Pentru că
din acel motiv, datorită credinței din sufletele călugărilor, rugăciunile
nu se opreau niciodată. Cei doisprezece își împărțeau atât sarcinile
gospodărești cât și sarcinile spirituale. De aceea mereu era unul
îngenuncheat în fața altarului, cu o carte de rugăciuni în față, din
care se citea neîntrerupt. Obiceiul data de sute de ani, dintr-o vreme
în care călugării de atunci alungaseră ciuma de pe aceste meleaguri,
rugându-se neîncetat vreme de trei luni de zile.